MONOLOG ÎN PANTHEON

Pablo Romaniuc


Uvertură monotonă în si bemol

Se dedică nimicului


?Stau pe nervul sidefiu din melancolia luminii
ca o velă în oceanul tumultului
acelor începuturi ce fi vor să fie
pornite în meandrele magmei
din vântul ce-mi umblă tiptil
ca o zână de la marginea lumii
prin plămânii razelor
spunând vorbe prin gura mea
prin tâmplele presărate cu pălcuri de stele
din alte necuprinsuri
?de ce te naşti şi strigi u-a-a-a-a!-uuuaa!uu-aa-u!
amestecându-te în neuronii hăului
trezindu-şi liniştiţii călători ai liniştii
?stau şi mă nasc şirag din şiraguri
de corali ai mărilor soaptelor înspumate
mă văd şi te simt văzând
te pierd şi te re-pierd şi te regăsesc
că aceasta-i menirea mea uu-a-ua-uaaaa!..
cum strigau între nişele reveriei şi a morţii clipelor
nesfârşite a mersului curgerii lucrurilor
?oare vei veni în leagănul meu
dintre surăsurile luminii străvezie
în plânsul lutului din urmele paşilor pierduţi
stai şi te întrebi cu fără de cuvinte încât se miră
apa şi cerul şi duhul dintre materii
te pregăteşti uneori să te transformi şi spui
că aşa a fost să fie – te-ai transformat!
Că eu îs prinţul începutului
şi sfârşitul spiralei lui Homer la marginea oceanelor
te-ai născut şi te vei duce – frunză să stai
pe geana lumii – mâine va fi o altă zi
când duhul va dansa mazurca şi hopac
pe caldarămul dintre miresmele primăverilor
acelor timpuri descătuşate din îngheţurile lumii
da da da din muzica sferelor din încleştările naşterilor
în zvărcolire va ieşi Călătorul prin poarta Panteonului
căutând drumul dintre orizonturi
de dincolo de lume – de dincolo de zidurile lui
? oare de ce i s-a născut dorul cunoaşterii
sau cine se va întreba de răscolirile lumii
în dimineţile uitărilor pe sub contururile vremilor
a tristeţilor răvăşite risipite ca nişte petale
de secole căzute din cartea hăului larg deschisă
pentru orişicine care porneşte aidoma Călătorului
să urnească sensuri spre nimicurile de dincolo de ape
şiroinde pe obrazul universului şi tot aşa
se deşiră nenăscutele slove cu bucuria privirii
din Panteonul răstignit între abisuri Călătorule
dar tu te naşti încă şi stai în drumul lui –
a Călătorului strigă altcineva din tine pentru tine
a-uaaa-uuua-a-a!!! durere şi sens şi amalgam:
aşa a fost la începutul zidirii Panteonului!
şi stau şi mă mir de unde-s neamurile materiei
din cupele vântului din potirurile focului din diademele
luminilor din scâncetul lutului îngemănate aici
şi numai aici să spună de ce este atâta plânset mocnit
la locul unde-l vom zidii fără de mâini fără de mişcare –
doar cu gura strigătului din strigăt şi atunci acesta-i
totemul zidirii lui ? te întreabă un sfânt firicel de iarbă
din ochiul clipei - şi – oare aceasta-i monada apei ?
de au înflorit stele la pervazul necunscutului
în ceasul strigătului uaaa-uaa-ua-a!! când oare vei spune:
s-a împlinit! m-am născut! m-am întrupat! şi vă aştept
la o altă facere uuuaa-uuuaa-uaaaa! ca un colind şi ca
un bocet plânsul din plânsul elementelor nevăzute
dar privite de himerele tăcerii – şi fi va primăvară
şi fi vor zăpezi în ochiul tău şi ai să-l aştepţi
devenind tu însuţi Călător printre monade – prin partea
feminină născându-te ai vrea să schimbi puterea lutului
şi a prafului din ţârână dând glas sângelui şi amin!
amin! amin! – sânge vei rămâne – nu lut-târână
nu foc şi nu apa oceanului şi gheaţa pentru viitorul
turnurilor Panteonului da da da – sânge vei rămâne:
sânge plângând şi şiroind pe cristalurile zvăpăiate
de la marginea abisului procreat şi sfinţit de luminile
umbrelor stelare ce te tot însoţesc Călătorule neştiut
şi treci treci odată valea neagră dintre stalactitele
dorului de ducă că tu vei fi al drumului şi numai al lui
pe pânza necuprinsului păşind păşind păşind păşind
până la amurg când va cădea de sus lacrima zborului
veşnicului Corb.




PRELUDIU

Stai întins pe marea de nisipuri cu ochii lumii
închişi între pleopele care au văzut minunea
şi tremură ca un munte de începuturi şi aştepţi aştepţi
aştepţi aştepţi şi nimeni nu mai vine şi nimeni nu plânge
şi nimeni nici chiar nimenea şi te scufunzi în materii
doar numai Corbul şi tu – Călătorule – le înţelegeţi
contopirea cu tot ce e în jurul înaltului şi dincolo
?au cum să mă apropii de voi dacă încă nu m-am născut
doar ştiu de voi şi de lucrarea voastră ? au cum să mai înţeleg şi să dau alt glas decât uuu-au-u-aaau! nu şoptei
să îi dau rostire nu umbrei să îi dau privire nu vrerii să îi dau vremuire ci doar strigăte de durere auuuu-auuuau!!.
şi aşa ajung să nu mă mai ştiu şă nu mă mai mir de starea
ta de umbra Corbului.

SCHERZZO

!plânge nisipul
!strigă abisul
!şuieră planetele
!căderea lor îmi zumzuie-n urechi
!bat tobele apelor
!plâng galaxiile clipelor
!roiesc schrâşnind meteoriţii
!hohotesc pianele sferelor
!lutul dospeşte
doar doar te vei naşte
concertul colindă întrebările
de dincolo de a astre
din nisipurile mărilor.



AMFITEATRU

singur singur singur singur singur
iar la amiază – doar tu doar tu doar tu
şi Corbul.


SOLO VIOARA I

aş fi vrut să fie anotimpuri
aş fi vrut lacrimi pe obrazul inimii să-i am
aş fi vrut să mă mângâi
uitării veşnicia să nu o dai
aş fi vrut să adie tristeţea
pe ochiul luminii clepsidră să n-ai
dar zborul spre fiorduri
durerea n-o curmă
iar florile lumii nu şti cui să-i dai
miresme de stele din candela vremii
adună-le-n ochii de dincolo de noi
materia plânsă nu curge-n paremii
din ruga din focul uitatelor ploi.

INTERMEZZO

!şi am plecat lovind cu gândul piatra de la hotarul
inimii că prea s-au adumbrit cărările cântările cu doruri
şi cu viorile inimilor frânte încă din ne-naştere
din neascultare a şoaptelor merelor de aur a grădinii
suspendate între Alcoor şi Ursa Mare între marea cea
roşie şi marea cea neagră din privirea ta învăluită
cu umbra Corbului înzăpezită cu clopotele albe
din nopţile aprinse de durere şi de trosnetele
bicelor din amurgul alb presărat de uitare
?cine vom fi noi oare dacă mă vei întâlni vreodată
umbră cu umbra mea pe lespedele amfiteatrului
din Panteon să te ascunzi în vorbe nu poţi că doar strigătul
ţi-e dat uaaaaa-uaaaa-aaa!!! nu vorba nu frânturi din
orchestra lumii din susurul ploilor stelare doar doar
vei afla şi ziua când te vei întâlni cu alt timp cu altă eră!

Uaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!


Paul ROMANIUC

6-7-8 Adar Alef 5768, între frânturi de ore-hore solare-nocturne-florare nu doar ivite de timpuri tivite nu spuse nespuse din inimă duse de mine doar plânse ca stele seduse ca neaua din zare cu sanchio calare se scrie tăcerea din lucruri te doare te îmbie cu lacrimi de crini şi de spin fără cărarea spre crugul amin.


CORBUL PURPURIU
2008 martie 15

Aripi purpurii ale corbului
îşi scutură colbul stelar
pe bagheta dirijorului
din Amfiteatrul Operei Morţii
stau mirii în aşteptarea simfoniei începutului sfârşitului
plâng spectatorii
cu borururile secolelor apăsate
şi umerii descântaţi de trubadurii începuturilor
vai ţie – călătorule!
printre mormintele de la temeliile catedralelor
bagheta se ridică
şi corbul plânge cu scâncete de copil
de răsună codrii durerilor trecerii
printre zăpezile anotimpurilor lui Vivaldi
!e frig doamnă
e frig şi-n clopotniţele catedralei
şi pe strunele şi corzile încordate
ale viorilor lumii
doar foşnetul de dincolo mai adie
şi iată! iată! corbul devine acrobat
şi circar purpuriu
pe bagheta veşnicului dirijor
înveşmântat în giulgiul recviemului.

TRAVALIU

Femeia a născut orizontul
bărbatul a luat lumina lui
la creştinat
la adumbrit
cu gândul lui
şi a vrut să nască
şi n-a putut
a înjurat
şi a invocat
a incantat
toate pleiadele solare
şi în zadar
naşterea nu a avut loc
atunci şi-a scos
o mână
şi a dat-o vântului
şi-a scos şi cealaltă
şi a dat-o aerului
apoi a urmat:
a) un picior – mărilor
b) celălalt (stâng) – oceanelor
c) (capul – lunii căzute
pe carapacea de broască ţestoasă
i-a rămas doar trupul în zvârcolire
capul cu diademele aureolei boreale
dansând valsul norilor
şi flăcărilor
deasupra sprâncenelor
acoperind irişii însetaţi
de meteoriţii poposiţi
pe organul facerii
întins pe o pânză de păianjen
legănat de universul
renăscut.
26 martie 2008

ZIDUL DE IEDERĂ

zidul de iederă
îmi stă mereu în cale
zidul de iarbă mi se aşează mereu pe pleoape
zidul de flori îmi înfloreşte
pe criptele nervilor
zidul de frunze mă înfăşoară în fiecare toamnă
când te întâlnesc pe la răspântiile lumii
zidul de miresme îmi răscoleşte amintirile
îngerul îngenuchiat plânge şi mă despart
de tine
de mine
din mine zidul de îngeri scoboară
din piscurile înzăpezite de zăpada roşie
zidul de ecouri mi se înfige în amfora tristeţii
păşesc încovoiat cu Lazăr la braţ
cineva vrea să pară zid neînălţat
mă cheamă-n arena leilor din Olimp
zidul de nimicuri şi de şi din nimenea
mi se furişează în suflet
sunt gentlemen sunt nobil în gând –
nu-l dărâm nu-l sfarm nu-l ocolesc:
iau cu ulciorul ochiului din amfora lumii
plin plin cu uleiuri sfinte – şi-l torn
de sus de din aureolă până la sandaua înspinată
cresc cresc finichii şi se transformă în sălcii
se preschimbă în roze se aureolează în crizanteme
până şi aisbergurile nordului
şi Steaua Polară sunt presărate de sori
de bunevestiri
cresc ziduri
cresc. (23 aprilie 2008)Paul Romaniuc

!nobel stă nobil cu noi la masă
eu rup dintru-un codru de mămăligă
un atom în a mea casă
şi-l duc încet încet la gură
încet credeţi-mă în ce postură
sunt ca un neutron bătrân
ce pe-delete
îmi zice-ncet: uşor - încet băiete
mai blând că fi va iar răzbel
şi Zaratustra va sări brusc
din al său inel
şi-mi va fura frunzişul din diviziune
cu o altă privire
din împărăţia sfinteler rune:
te-ai divizat sublim băiete
priveşte iar spre nadirul
corăbiilor bete.

23 aprilie ora 20 şi 17 minute 2008

POEMELE ANOTIMPURILOR

PAUL ROMANIUC

OCTOMBRIE

Stau pe prispa însorită a soarelui portocaliu-roşiatic al toamnei, încercând să prind o umbră a unui nor din orizontul îngândurat al cerului, privesc cu o uşoară nostalgie spre pragul casei - că de va fi să bată vântul dinspre miazănoapte - să pot intra în culcuşul meu toamnec, să aştept mrejele ploilor, ca să ne cadă cu ropote pe acoperişul tivit cu şindrilă, cu migală, de către unchiul Maftei, care toamnă s-a făcut, dar, brusc, mă trezesc din visare, dau gândurile tristeţii deoparte, o iau la vale, spre satul cuprins de uitare, pornind agale prin foşnetul frunzelor aurii, verzui, vernil, galbene, sure, triste, răsucite, strivite de copitele cailor din cireada satului, zbărcite, cu nervurile uscate şi rasucite-, mai calc pe câte o nucă, ascunsă, decojită, sub frunze, ba pe un măr putred, sau încă rumen, ca obrăjorii fetiţelor de la scoala primară a satului, alunecând uşor pe poteca şerpuindă de-lungul pârâiaşului, ce se prelingea, de parcă îi era frică de toamnă, pe sub arinii dezfrunziţi, ce arătau ca nişte bătrâni dezgoliţi în faţa plutonului de execuţie.

Casele din jur mă urmăresc parcă, îmi dau bineţe. Eu- singurul hoinar de prin acele locuri. Singur şi gânditor, ca plopul din curtea părintească. Satul pare pustiu. Oamenii s-au împrăştiat prin livezi, grădini lungi şi pline de roade, pe câmpii - strângând recoltele bogate în hambarurile şi pivniţele deja pline.

În centrul satului, la biserica cea veche, cu clopotul aurit, adus de departe, de chiar împăratul cel mare, batu ora amiezii. – E ora douăsprezece,- îmi spun. Şi, cum nici nu-mi termin şirul gândurilor, deodată, dispre şcoală se răsfrânseră sunetele, chiotele, strigătele vesele a şcolarilor. – „A-nceput şi şcoala?”,- îmi zic.-„Bună ziua, unchiule Vasile!”,- mă salută două fetiţe cu cosiţele aurii, de parcă toate razele soarelui s-ar fi strâns acolo, ducând în spate geamantanele pline cu amintirile verii.-„Bună ziua le răspund”.

O i-au la vale, încărcat de sentimente, de sunetele şcolarilor, ce au spart tăcerea de toamnă a satului, de aurul din livezi, de argintul pamăntului, dar mai ales – de aurul din răsetele copiilor.

Noiembrie

...Să mă ascund de după o frunză tăcută, de după un stejar răstignit între cer şi pământ, să plâng lângă izvorul, cel, care, zi după zi se subţiază parcă, să cred în ceeace spunea poetul, că noi doar frunze căzânde suntem, între imensitate şi tăcere, între vară şi iarnă, să strig de frig şi nimeni să nu mă audă,- ar fi o ruşine a toamnei, că doar ce ne-a mai rămas de făcut?, dacă gălbejitul octombrie a avut parte de zborul păsărilor de pe cer, iar noiembrie din noi a rămas pustiu şi mut la vuietul vântului, la gerul ce-l cuprinde ca un năvod, de n-are ce face,- trebiue să tacă, că şi noi tacem, ascultând cum se scurg spre adânduri sevele copacilor şi şi ale noastre,-ce trebuie să fac?-mă tot întreb, ascultând cum scârţâie carele pe dealurile sure, de parcă-i a lor doar a lor lumea de pe deal, iar noi nu putem să urcăm dealul, ca doar sevele sporovăiesc cu adâncuri – oare pe cine vor întâlni acolo – pe sub rădăcinile plângânde, că noi, oamenii, ştim prea bine ce ne aşteapă în străfundurile lumii, iar copacii dau vina pe noiembrie,-de ce se tot desparte de octombrie, neîntrebândule,că doar de atâtea secole convieţuiesc!-şuieră, bate, spulberă, îngheaţă, soarelui închizând pleoapele, dânţuind cu luna hopacul iernii, cântând în strunele vârcolacilor nopţii – te ghemuieşti în culcuşul tău, te ascunzi după hornul, ce duce căldura de din copaci născută – chiar spre luună-„de aceea luna e roşie,-spun copii în somn, cu degetul ţinând la pagina, ce mâine la şcoală va fi deschisă, iar frumoasa doamnă zâna-învătătoare are să le-ntrebe: de ce bărbaţii taie cu ferăstraiele gorunii imenşi?-doar să le fie cald copiilor? -sau ca fumul din hornurile urcate până la cer să preântâmpine venirea crivăţului, oare nu-i cea mai frumoasă poveste de noiembrie?,- le tot întreabă zâna-învăţătoare, dar şi eu o ascult, deşi privesc cum plând copacii, aş vrea să devin şi eu o poveste: să-nvăţ cum să mă ascund sub un brad imens, să mă prefac într-un arici, să zac acolo până la sosirea primăverii,-zic: ah tu, noiembrie, ah tu anotimpule, al meu, al copiilor, al poveştii, al copacilor desfrunziţi,-dar ce frumos e bradul, şi ce frumos se leagână, ca o simfonie, ca un val marin la apus,-veniţi copii şi priviţi valul, norul, ce se prelinge pe cer, veniţi, copii, veniţi!..

DECEMBRIE

De ce mă-mbie lacrima-ţi din zare? ,- decembrie mă adie cu cer de ianuar, iar tu stai tăcută pe prispa anotimpului, mângâind cerul cu lacrima ochilor tăi azurii, oprind primul fulg imens, ce se rostogolea deadura prin norii cuprinşi de somnul înaltului gând.

În pridvorul inimii tale se înalţă plopii dezgoliţi de frunze şi de păsări.Totul e pustiu.

-Mamă, ce frig va fi în decembrie,- ştiu că aşa vei spune primului trecător prin faţa casei tale. Dar tu nu îi vei răspunde, fiindcă privirea ta s-a pironit pe cer, în aşteptare căderii fulgului de nea, oprindu-l din rostogolire. Cred că era amiază, şi, cred că tu nu vei sta acolo până când seara se va lăsa albită de imensul fulg, ca noaptea să devină –brusc! – albă, rece, ca o apăsare grea, asupra pământului, care mai alaltă primăvară era primitor, cald, ca răsuflarea mirelui tău, plin cu cununi de flori, cu mieii zburdând pe dealurile şi văile de dincolo de anotimpuri, pe care le tot numărai, din doi în doi, tin timp în netimp.

- Mamă!,-ce să fac cu fulgul de nea?- vei gândi la maică ta, dar ea a plecat demult în Hiperborea, să numere stele îngheţate, vineţii. Sau poate tu, mamă, ai scăpat din poala, în care mă legănai, acest fulg, ca, acum, pe înserate, privirea-mi să mă doară.

- Hai acasă, copile,- îmi spune mama.

- Nu pot mamă, fiindcă eu ţin cu privirea-mi un fulg imens şi greu pentru gândirea mea, doar e decembrie, e frig, e ger, şi, dacă-l scap – pământul va crapa şi, cine ştie ce se va întâmpla cu pridvorul meu, cu ograda şi cu trecătorii, cu copii, ce trebuie să-nveţe la şcoală poveşti de iarnă, iar Moş Crăciun pe unde va mai trece?..

- Pe cer se răsfiră un fulger albastru. Lumina lunii se făcu că apare. Ea scăpărâ pentru o secundă privirea spre lună, ochii i s-au umezit de boarea sufletului.

- Pe drum trecu o sanie cu copii ţinând cerul pe umeri.

DECEMVRIE

I

... de ce mă-mbie lacrima-mi din zare – decembrie mă adie prin jăratecul lui ianuar iat tu tot mai tot tristă de prin hoarele lui mai rar pliveşti de printre stele mireasma înaltului hambar din de preânalt prelat şi Loth din sălaşul vremii – împărat! – al clipei – dar nu! nu!- Pilath în îst Palat - nerăstingnit - Maria?- Tu mă aureşti din cel înalt Senat - al timpului – străluminat!..

Plâng stelele lui Empedocle şi Zarathustra din gteata lui Goethe plângea – de ce?- şi cum?.. Răstriştea din decembre mă-mbie spre Crăciun - şi iar - şi iar –în lacrima-mi văzut-am o iubire ninsă de la o lacrimă a păsării din zborul ei de din nadir – :-pornesc agale spre Itacha – şi –iacă!- Sisif – şi Zeu -? –aş spune că e doar o cărăruie printre luceferii din adânc – dar tac!- decembrie să mă prescrie printre frunzişurile stelelor – pe rând - pe rând – şi adumbrindu-mă cu clipa lor: zburând!..

... şi uite aşa mă înfâşor cu stele – năframa mea din zi şi de zi – aş vrea să mă întorc din nou cu ele şi ielele – plângând – şi suspinând de dor de nectrecute amintiri ai frunzelor trecute în cimitire răvăşite de prea multe poveri – oho!- şi câte veri din ochi-ţi vor mai trece – şi câte lacrimi – poveri! - te vor încinge cu brăul duresos-sfios – iar eu – un voievod al vântului te voi legăna duios la sânul mormântului din muntele roz al florilor din glastra mea de ne-timp umbros.

Aş fi trecut mai repede de-o clipă – dar mi s-a rupt din gându-mi o aripă - şi tac molcom fără de o clipă de de şi de din risipă – şi risipindu-mă printre vălvoiul de stele – mă adast – şi plâng: tot cu ele!..

Nichita Stanescu printre cuvinte şi necuvinte

Pablo ROMANIUC

Nichita Stănescu a coborât pe pământul românesc al poeziei ca un înger
al cuvintelor ei.
El a adus cu sine o energie neobişnuită al acelor cuvinte, combinând o nouă schemă poetică, care funcţionează ca un impuls electric între polul plus şi minus, între cuvinte şi necuvinte. Această poezie, pe care este imposibil să o clasifici, referitor la cunoscutele poetici moderniste, fiindcă Stănescu a introdus în forma sa diferite elemente a materiei poetice şi universale: de la problemele metafizice, existenţiale ale fiecărui individ, la, parcă, ruperea coloanei standardelor lingvistice învechite. Pe lângă toate acestea introduceri vizibile, privind forma şi conţinutul, cu care a fost suprasaturat secolul XX, Stănescu lasă în urma sa dreptul la exprimarea liberă a individualităţii poetice. Această nuanţă caracteristică oricărui poet important, obligă cititorul să înmărmurească în faţa comportamentului magic a limbi - în faţa energiei universale a poeziei, ca act al creaţiei.

Poate că, în poezia românească, neluând în considerare nici chiar Aanii totalitarismului, a persistat coexistenţa europeană, legată direct cu capitală culturală a lumii – Paris, cu ceeace se mândrea oraşul în primul sfert al secolului XX. Şi, formal, şi în conţinut, poezia românească se deosebeşte de cea ucraineană a acelei perioade, ceea ce, credem noi, dar,- totuşi, totul este cu mult mai complicat – fiindcă poezia neoficială a Şcolii din Kiev (Vasyl Holoborod’ko, Mykola Vorobyiov sau Viktor Kordun) în mare parte reflectă cam aceleaşi stări poetice cu ale lui Stănescu. Şi, nu numai aceşti poeţi ai anilor 1960 dar şi precedesorii lor – Pavlo Tycyna, Volodymyr Svydzynskhyj şi Bogdan Ygor Antonychy, fiecare în parte, au digerat la timpul său şi cosmogonia, şi mistica, şi panteismul poetic,- elemente, cu care ne întâlnim mai tot timpul în poezia lui Stănescu.

Primul lucru, pe care ni-l popune expozeul poetic al lui Nichita Stănescu,- este libertatea exprimării, această îmbinare, aproape suprarealistă a conştiinţei şi a gândirii, care ies din formule învechite, fantastica scurgere a formei, a obiectelor, a stărilor, a emoţiilor – una în cealaltă, probabil, de aceea în poezie, Stănescu, deseori, se foloseşte de forma cercului, adică de ciclicitatea formată de el, care este forma universului şi a ochiului omenesc, în acelaş timp şi a obiectelor vii şi moarte. Pe altă linie a creării imaginilor, ca material al receptării lumii, apar unele simboluri speciale, codate de către poet. Nu se poate spune că acestea sunt elemente noi, neutilizate până la el de nimeni, dar, formându-şi linia sa în poezie, poetul se străduieşte să se debaraseze de cotidian, sau utilizare verbală obişnuită, formulând o astfel de situaţie poetică în text, când caii, sorii, mâinile, trupurile, îngerii, evangheliştii, iarna, floarea, leoaica, copacii, piatra, cercurile, cuburile, etc în materia vorbită a lui Nichita Stănescu, se transformă în lucruri şi obiecte, căpătând noi sensuri.
Şi, contrar folosirii, în mare parte, a noţiunilor abstracte, poezia lui Stănescu nu pierde în asta, nu pierde din îndrăzneală, nu se retrage de la problemele cotidiene urgente a individiumului, aceste probleme el le observă exclusiv în sfera singurătăţii existenţiale ale omului, iar cea mai mare criză a pierderii dialogului, îmbrăcare în cuvinte şi îmbrăcare în vorbire a lumii şi a cosmosului, Stănescu caută, după părerea mea, în legăturile zdruncinate dintre textul poetic şi receptorii săi.

/ Poetul nu poate fi băut....
.....cum putem noi să crede.... floarea nu are mirosul florii?/de găsit textul…)

Stănescu a fost apostolul modernismului, el se ferea de stereotipuri prin atitudinea sa revoltător-copilărească faţă de lume, de lucruri, faţă de conceptele prestabilite, faţă de stimulenţii culturologici, faţă de subiectele biblice. În poeziile sale se schimbă de foarte multe ori starea şi tempoul exprimării, metaforele nasc una pe cealalaltă, deseori prin metode ciudate, parcă printr-o metodeă dominantă. În fiecare poezie Stănescu stăruie să răscolească toate emoţiile şi simţirile, înrămându-le în scheme ciudate ale vorbirii, rămănând astfel aproape un observator naiv al lumii. Poetul Nichita Stănescu este surprinzător de inventiv în ceea ce priveşte formarea imaginilor, în poeziile sale “inima …iepurii în fugă…,sau “patru evanghelii vom scrie până la toamnă”, sau “…ceea ce este pământean înghite ceeace este ceresc”,astfel de ordin şi atenţie deosebită la metafore şi forme poetice dau dovadă de dominanta emoţională din poezia lui. Este de la sine înţeles, că nodurile acelor metafore, înnodate de Stănescu,
din diferite, şi în acelaşi timp, arhetipuri contradictorii: de la folclorul românesc la răsuciri suprarealiste a grupării bretoniene.

Nichita Stănescu a încercat să desluşească taina şi natura poeziei, incluzând-o într-o formulă despre starea poeticului, care se interpune între cuvinte şi necuvinte. Şi dacă îi urmăm principiile poetice,- atunci, unde-i măsura, care le desparte,- şi din ce se compun cuvintele şi din ce necuvintele? Şi atunci cu ce îşi umplea poeziile, Stănescu – cu cuvinte sau necuvinte? La această întrebare, bineânţeles, nu găsim explicaţie.
Nouă ne-a revenit doar să dăm din umeri, citind poeziile iluzionistului român, a magului, jonglerului limbii române, care în fiecare din poeziile sale ne prezintă aceleaşi număr regal, schimbând culorile cuvintelor, îndemânarea mişcării mâinilor sale, graţiozitatea, cu care el ne demonstrează îndemănarea sa neobişnuită,- în astfel de temă. Ca scrierea versurilor, care s-au desprins din aripa lui de înger.

VASYL MAKHNO
New York, 2008




Traducere, Paul Romaniuc






AURA ÎNGERULUI


…Au trecut deja mai mult de treizeci de atunci când, eu, student la Facultatea de limbi străine al Universităţii din Bucureşti, am îndrăznit să bat la uşa poetului, aducându-i traducerea integrală a cărţii “11 Elegii”…
După aceea au urmat nenumărate întălniri la locuinţa poetului, ce se afla în Piaţa Amzei, unde poetul sau soţia sa – Dora, îmi deschideau uşa după un semn prestabilit: ritmul dansului din Ţara Oaşului – „Hop, ţurai şi ţura!..”, întâlniri pieteneşti cu grupuri de tineri poeţi, cunoştinţe cu personalităţile de seamă a literaturii şi artei contemporane, despre care vom vorbi în alt material, pe baza documentelor, care, ca şi cele susmenţionate, parţial, s-au păstrat, ca să devină o lumină din portretul marelui poet Nichita Stănescu.
Traducerea mea a „11 Elegii şi alte poeme”, în afară de apariţia parţială în literatura ucraineană de specialitate din România şi SUA, până în prezent, nu a mai apărut. Editurile, la care m-am adresat, nu doreau să publice traducerea integral, şi, care,şi, mai departe, stătea, ba în sertarul vreunui „critic”, sau - nu a fost primit spre publicare, motivând aceasta, prin faptul că „în planul editorial al editurii nu există rubrica traducerilor din limba ucraineană”, sau - , din motive financiare. - „Pablo,- spunea de multe orin Nichita, - lasă, vom scoate traducerea pe salarul de învăţătoare a surorii mele...”.
...Dar, poate că asta-i soarta poeziei cu o astfel de valoare universală, cei treizeci de ani de nepublicare a traducerii nu au dăunat, dipotrivă, au apărut între timp noi şi noi variante a traducerii, iar aceasta, cred că vine în interesul traducerii, a literaturii în general.
Nichita Stănescu a fost îngerul meu păzitor, învăţător, prieten, care, probabil, şi de aceeea mi-a dăriut astfel de cuvinte sufleteşti, autografe pe volumele sale „Opere imperfecte”: „Lui Pablo Romaniuc, inima lui Nichita Stănescu”, 1979, sau „The Pablo Nichita’s heart- Tr- day”, pe pagina cărţii , tradusă în limba engleză „Unfinished work”, 1979, sau pe cartea „Carte de citire, carte de iubire”, 1989, şi, pe lângă aceasta mi-a mai dedicat şi o poezie „Către Pablo”...
Deseori, gândindumă la fulgerătoarea trecere a timpului, îmi închipui, cum ar fi arătat poetul Nichita astăzi, în anul 2008, păşind alături cu noi pe caldarămul istoriei, învăţându-ne şi certându-ne cu necuvinte?
Poezia lui Nichita Stănescu este întrupată într-un trup cast, cu spirit dumnezeiesc înlăuntru. Dacă te atingi de el – strigă trupul cast, ocrotindu-şi spiritul, iar la spirit nu ai cum să ajungi, din cauza măreţiei trupului,- de aceea poezia are măreţie, care va dăinui veşnic. Iar, ca să traduci o astfel de măreţie în simţiri şi forme a altei limbi se poate doar prin îmbrăţişarea trupului cu sufletul, cântărindu-i pe balanţa gândului.
Nichita Stănescu a fost un adevărat revoluţionar, fiindcă cu pana sa a înfăptuit o revoluţie în poezia modernă contemporană din România.
El a fost om în trupul îngerului, de aceea, pe unde umbla el, lumina se întoarcea după el, iar în urma lui veneau cohoartele de poeţi tineri, primind şi urmându-i învăţătura.
Trupul lui a fost preluat de timp, în faţa căruia noi trebuie să ne aplecăm cu sfiiciune sufletul, să ne aşezăm la cina cea de taină, numai de el ştiută, să fim cuprinşi de aură, din aureola ochilor lui albaştrii, ca macii din lanul cu secară, ca cerul de vară, tăcut, fără de margini.
El încă a mai fost Ochiul. Iată, deci,- aveţi grijă de irisul Ochiului, păziţi-l – şi veţi fi mântuiţi! Fiindcă el este cununa – aura îngerului.

Pablo Romaniuc