Timpul nu vindecă rănile

Timpul nu vindecă rănile
proză [ ]
Prolog

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-06 | |

(Nuvelă)

«Vino moarte să mă iei, dar când vei ajunge, ferească-l Dumnezeu pe acela dintre noi care nu va şti să zâmbească mai frumos ca celălalt»
(Ardian-Christian Kuciuk)

Ultima dorinţă a lui Ovidiu Lucenko se numea – MOARTEA.
Îşi dorea din tot sufletul să moară, să termine odată pentru totdeauna cu viaţa de care pur şi simplu s-a săturat.
Nu îi era frică de moarte, cel puţin nici nu îi trecea prin cap că a muri înseamnă a nu mai exista, a nu mai întâlni pe stradă feţe cunoscute, a nu mai privi niciodată apusul soarelui, a nu mai intra dimineaţa în cofetăria «Crinul» şi a bea o ceaşcă de cafea, în care tânăra chelneriţă cu ochii de copil şi cu părul negru, veşnic îmbătat de aroma nopţilor cu lună plină, îi turna două-trei picături de coniac «Ovidiu».
Îi plăcea foarte mult gustul acestui coniac. Întradevăr, la început îi plăcea doar numele coniacului, la fel cum îi plăcea şi propriul său nume, dar pe urmă i-a prins gustul şi nu a mai renunţat la el. Asta până când i-a interzis medicul orice fel băuturi alcoolice, de atunci îşi permitea doar câteva picături de coniac în singura cafea pe zi, pe care o savura în fiecare dimineaţă la cofetăria «Crinul», unde citea presa locală.
A muri, însemna a se lipsi de toate aceste mici şi singure plăceri care i-au mai rămas pe lume.
Dar Ovidiu Lucenko nu se gândea la toate acestea, ba dimpotrivă, în acea seară se gândea la moarte ca la un lucru mult dorit şi mult aşteptat, ca la o mântuire. Se gândea la liniştea pe care i-o va aduce moartea, nicidecum la veşnicia ei.
Deodată şi-a adus aminte de bătrânul Găvrilă, ceterașul satului, sau «unchiul filosof», cum îl numeau mai în glumă, mai în serios, oamenii din sat şi anume şi-a adus aminte de ultima seară, când îl văzuse în viaţă pe bătrân.
Îşi amintea bine, de parcă a fost ieri, cum i-a dus bătrânului o sticlă de «Şliboviţă» şi un pachet de «Naţionale». Bătrânul rupea ţigările în două, scuturând tutunul din ele în pipa sa din lut ars.
În seara aceea l-a găsit pe bătrân stând pe prispa căsuţei sale uitându-se la stelele care începeau una câte una, să apară pe bolta cerului. Privea la stele şi zâmbea nevinovat, cum zâmbesc uneori copiii aducându-şi aminte de ceva drag lor.
– Bună seara unchiule! Ce mai faceţi? întrebă aproape în şoaptă, temându-se parcă să nu întrerupă zâmbetul bătrânului.
– Număr stelele şi încerc să dezleg taina vieţii... răspunse liniştit bătrânul lăutar şi îi zâmbi senin, iar după o tăcere destul de lungă îl întrebă:
– Ce înseamnă viaţa flăcăule?
– Nu ştiu unchiule! îi răspunse dând, nevinovat din umeri.
– Ai dreptate! Deşi ai umblat pe la şcolile din oraş şi ai citit multe cărţi, tot nu ai de unde să ştii ce este viaţa şi ştii de ce? întrebă bătrânul, şi nemaiaşteptând răspunsul continuă: – Pentru că viaţa, omul o înţelege abia la bătrâneţe, când nu mai poate face mare lucru cu ea.
În seara aceea îi era indiferent că nu ştiuse să răspundă la întrebarea bătrânului. Desigur i-ar fi putut aduce argumentele oricărui filozof, din cărţi citise... dar bătrânul avea nevoie de cea mai simplă şi mai banală explicaţie, pe care o înţelesese abia acum, la bătrâneţe, când nu mai putea face aproape nimic cu viaţa. Pentru el viaţa era doar o cărăruie, cea mai scurtă dintre toate, care l-a dus de la leagăn la sicriu.
Privindu-l pe bătrân cum îşi îndeasă cu mâinile tremurânde tutunul în pipă i se făcu milă de el, părea un copil neajutorat ce încerca să ascundă lumina stelelor în ochii săi, pe jumătate închişi.
– Ehei, de-ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!... Uite eu de peste optzeci de ani ştiu că voi muri şi tot mi-e frică de «cumătra cu coasă», zâmbi trist bătrânul, de parcă-i ghicise gândurile.
Mai târziu, la înmormântarea lăutarului, privindu-i mâinile încrucişate pe piept şi chipul galben ca de ceară, îşi aduse aminte de cuvintele lui. «Ce înseamnă viaţa flăcăule?..» Parcă-i şoptea la ureche vocea bătrânului, la fel ca în seara aceea când îl văzuse pentru ultima dată în viaţă, stând pe prispa casei şi privind stelele.
«Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce...» auzi ca un răspuns, vocea preotului.
Lui Ovidiu i se păru că mortul îi zâmbește ştrengăreşte făcându-i cu ochiul: «Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!.. Însă mie nu-mi mai e frică de nimic».
De abia când şi-a adus aminte de bătrânul lăutar, gîndul morţii începu să-l doară amorţit ca un pahar de sifon amestecat cu nisipul din clepsidra celui mai barbar zeu – TIMPUL.
Timpul, în care el nu crezuse niciodată, la fel cum nu crezuse nici în Dumnezeu, deşi deseori era nevoit să-i recunoască existența, atât unuia cât şi celuilalt. Sau poate, pentru el, timpul şi Dumnezeu erau unul şi acelaşi, cunoscut sub două nume diferite.

«Timpul este celălalt nume al lui Dumnezeu, sau poate Dumnezeu este celălalt nume al Timpului?» se întreba deseori Ovidiu Lucenko.
Nu, nu putea să fie aşa.
După câte ştia el, Dumnezeu este bun şi milostiv, nu poate fi acelaşi cu Timpul, care pentru el era un zeu barbar, ce-i violase toate iubitele din cel mai dulce vis, visat odată la o eternitate şi ceva, între o cafea turcească şi un coniac albanez.
Acum era ferm convins că Timpul există şi că a existat întotdeauna, era mereu prezent în el și îl purtase toată viaţa-n sufletul său fără să-şi dea seama.
«Nu e adevărat! Eu pentru tine nu exist, doar tu exiști pentru mine!...» şopti vocea Timpului, de undeva din adâncul sufletului său.
«Întotdeauna ai existat, am dovada existenţei tale!»
«Dovada existenţei mele... ce dovadă poţi avea? Ha-ha-ha!..» răsună, de data asta, batjocoritor vocea Timpului, rănindu-i sufletul bolnav şi obosit.
«Amintirile! Amintirile sunt dovada existenţei tale!» se străduia din răsputeri să rămână calm.
«Amintirile nu sunt decât ruinele veacului în care ţi-ai pierdut dragostea de aproapele tău».
«Cine a fost aproapele meu?»
«Eu! Eu, am fost aproapele tău!»
«Minţi! Eu mi-am iubit până şi duşmanii».
«Nu! Nu te-ai iubit nici măcar pe tine însuţi!».
«Am iubit caii, cocorii, mestecenii...»
«Jucării de pluş ale sufletului tău bolnav».
«Dar pruncii, pruncii pe care mi i-am dorit atât de mult?...» încerca Ovidiu să convingă vocea Timpului, că sufletul lui cunoscuse iubirea.
«Ferice de ei, vor rămâne nelumiţi!» şuieră, asemeni vântului, vocea, legănându-i din ce în ce mai tare valurile sufletului.
«A nu te naşte este acelaşi lucru cu a muri, iar morţii... nu toţi sunt fericiţi».
«Nu e acelaşi lucru, cei nelumiţi nu lasă amintiri în urma lor».
«În vorbele tale nu-i decât minciună!»
«Eu nu cunosc minciuna, sunt mai corect decât moartea pentru care te pregăteşti».
«În ce constă corectitudinea ta zeule barbar?» – gemea sufletul lui Ovidiu.
«Muşc din veacul tău, la fel cum muşc din veacul tuturor muritorilor».
«Ha-ha-ha!... râse de această dată Ovidiu. Curios sunt din ce o să muşti după ce mă voi ascunde de tine?
«Unde?...»
«În neexistență!»
«Neexistența nu e un fenomen ci pur și simplu lipsa existenței. Pentru mine vei exista și după trecerea în neexistență!»
«Și din ce vei mușca atunci?»
«Din veacul ce va să vină și din amintirea despre tine...»
«Altceva nu ști decât să muști din toți și toate, zeule crud! Probabil în viața ta nu ai făcut nimănui nici un bine».
«Greșești, sunt cu mult mai bun decât crezi și tocmai mă pregătesc să-ți fac un bine».
«Pentru mine nu mai poți face nimic!»
«Te pot face fericit în drumul tău spre neexistență...»
«Nu văd cum...»
«Voi decora ultimul tău vis cu o femeie!»
«Nu, asta nu! Mai bine cu o floare...»
«De ce o floare?»
«Florile sunt cele mai sincere târfe – nu fac deosebire între fluturi»
«Ai înnebunit de tot!»
«M-a lovit aripa unui înger beat, pe drumul spre paradis»
«Ți-aș fi dat cea mai frumoasă femeie din câte au fost vreodată!»
«O știu!»
«De unde?»
«Din Grădina Edenului, se iubea cu un șarpe pe care îl hrănea cu mere otrăvite».
«Asta de unde o mai ști?»
«Știu! Eu am fost șarpele!»
Cîteva clipe în sufletul lui Ovidiu domnea liniștea, iar pe urmă, vocea timpului întrebă:
«Ce poți face cu o floare?»
«O voi boteza Maria Magdalena!»
«De ce nu CEZARA?...»

– Cezara!... răcni Ovidiu, ca o fiară prinsă în capcană.
Și întradevăr se simțea prins în capcana propriului suflet, din care după el, se putea
elibera numai prin moarte.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” urla sufletul său obosit de așteptare.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” gemea inima sa bolnavă de iubire neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” loveau în geam ramurile bătrânului castan.
Ovidiu scrâșni din dinți și trânti puternic cu pumnul în noptiera de tablă de lângă patul său.
Lovitura a răsunat ca un foc de armă, sfâșiind parcă tăcerea albă ce domnea în salon.
– S-a întâmplat ceva, vă e rău? întrebă sora medicală, vârându-și capul roșcat prin ușa întredeschisă.
– Cui îi este bine în ziua de azi? încercă să glumească Ovidiu.
Femeia zâmbi mai mult din politețe și închise ușa.
”Ce înseamnă viaţa flăcăule?” își aduse aminte de întrebarea bătrânului Găvrilă. Închise ochii și revăzu chipul palid al lăutarului mort.
”Viaţa, omul o înţelege abia la bătrâneţe, când nu mai poate face mare lucru cu ea” răsuna ca un clopot vocea bătrânului, undeva din adâncul memoriei sale, amestecându-se cu vocea preotului: ”Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce”.
”Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!..”
Existau clipe în care gândul morții îl tulbura, însă era deajuns să se gândească la liniștea din moarte și tulburarea dispărea, se topea precum zăpada de primăvară sub razele soarelui.
Sufletului său îi era dor de acea liniște eternă după care tânjise întreaga-i viață zbuciumată.
Liniștea eternă și uitarea. Uitarea care nu-i va mai aparține lui ci Timpului, care va șterge toate urmele trecerii sale prin această lume. Timpu-și așterne uitarea dureroasă peste toate. Peste amintiri, peste cruci, peste morminte...
Cine poate cere Timpului socoteală pentru dureroasa uitare?
Dar Cezara?...
Nu, Cezara nu-l va uita niciodată! Era convins de asta. Deși e dreptul ei să-l uite, ea nu se va folosi de acest drept. Și chiar o poruncă dacă ar fi fost, ea ar fi încălcat-o și nu l-ar fi uitat. Asta îi încălzea sufletul bolnav de dragoste neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” urla sufletul său obosit de așteptare.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” gemea inima sa bolnavă de o iubire neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” loveau în geam ramurile bătrânului castan.
Ovidiu luă de sub pernă, unde-și ascundea țigările, cutia cu somnifere pe care le primise tocmai din Tel Aviv, de la bunul său prieten Leb Torbinovici.
…Una, două, trei… și așa până la douăzeci, deși ajungeau trei, patru pastile, pentru a-și îndeplini dorința. Se întinse pe pat, închise ochii și își încrucișă mâinile pe piept.
Deodată i se păru că în locul lui stă întins bătrânul lăutar și îi face cu ochiul:
”Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!..”
”Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce” i se părea că aude și vocea preotului și își aminti că bătrânul paroh Andrei Movilă, era de fapt bunicul Cezarei, dar asta s-a întâmplat atât de demult, de parcă nici nu a fost vreodată.
”Ce înseamnă viaţa flăcăule?”
”Pentru mine vei exista și după trecerea în neexistență!...”
– Neexistența e doar lipsa existenței! șopti Ovidiu.

Va urma.

| index

Cârciuma lui Schiopu

Cârciuma lui Schiopu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-04 | |

Când Ion a Cuțitașului intră în cârciuma lui Șchiopu, acesta nebăgându-l în seamă continua să se contrazică cu nevastă-sa.
Ion se apropie de tejghea și ceru o halbă de bere, dar Șchioupu cu nevastă-sa ”cotcodăceu” de parcă nici nu îl văzuseră.
– Dă-mi o bere bă! Sau ești surd?... Vezi că mintenaș îți destup eu urechile de măgar!... trânti Ion cu pumnul în tejghea.
Șchiopu vru să răspundă ceva, însă privirea sferdelitoare a Cuțitașului, îi îngheță cuvintele pe buze.
– Toarnă-mi repede o bere, țâța cui ai supt-o, că îți crăp capul ca pe un dovleac!
– Nu se cuvine așa gazdă* bună... încercă Șchiopu să-l înduplece, însă vocea groasă a
Cuțitașului îl întrerupse:
– Nu te găzdălui cu mine, crucifixu mă-ti, că-ți smulg urechile!
Șchiopu puse halba pe tejghea și îi făcu semn femeii să iasă.
Nu-l mai putea răbda pe a Cuțitașului. Cât să-l mai rabde... cât?... Și la o adică de ce să-l mai rabde?... Atâta liniște avea și el, cât acesta era închis, cum ieșea din pușcărie, adio liniște!
Ori de câte ori intra în cârciumă, făcea praf totul. Prăpăd rămânea în urma lui. Ce-i drept se mai băteau și alții, și încă destul de des, căci unde să se răfuiască oamenii dacă nu în cârciumă?...
De aceea a lăsat Dumnezeu cârciuma pe lume, să bea omul, un pahar la necaz sau la bucurie, să bată palma pentru un iarmaroc cinstit, sau să tragă, colo un par, două, peste spinarea mejdașului de-a băgat plugul în țarina sa, sau flăcăului ce-a tras cu ochiul muierii, sau ibovnicii sale... așa e omenește!
Dar Ion a Cuțitașului când intră pe ușă, nu ieșea până nu spărgea totul – mese, scaune, sticle, pahare... Comanda de băut la toți, iar când trebuia să plătească începea:
”Noi nu am băut atâta! Nu mă fura împuțitule, că-ți dau drumu la mațe pe jos!” Și începea Armaghedonul.
Încercase să nu-i ceară bani, dar nici așa nu era bine, pentru că Ion întorcea placa:
”Crucifixul mă-tii de porc! Drept cine mă iei? Ha? Crezi că nu am bani, mă crezi colduș** ai? Paștele mă-ti, te omor mă căcăciosule și te plătesc în aur ca pe unul bun!” Și iar începea să spargă totul.
Nu, nu-l mai putea răbda, cât să-l mai rabde... cât?... Și la o adică, de ce să-l mai rabde?
– Bă muceo, tu nu vezi că halba asta e goală?... sparse Ion a Cuțitașului halba de
perete. Adu alta! că-ți sparg căpățâna aia bleagă!
– Muiere, dă-mi o halbă curată! Strigă Șchiopu.
Femeia palidă, ca un cadavru, intră și puse, cu mâinele tremurânde, halba pe tejghea.

* * *

”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă,
Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă?
De băut s’ara pe lună-ă-ă,
Cu măndra care-i nebună-ă-ă...”

Cânta Ion a Cuțitașului, ținând srâns, în fiecare mână câte o sticlă de ”Secerică”. Atât a luat din cărciuma lui Șchiopu, restul a spart totul și i-a tras vreo două și lui peste bot!
– Să mă țină minte, crucifixul mamii lui de porc!.. Dar ce-i cu mine? De ce se învărte ulița?... ”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă...” Să țină careva ulița! Ce-i asta?... Am băut eu și mai mult... Până la Ancuța nu e departe! Încă un pic, hai a Cuțitașului, ce naiba?!... Da ce-mi mai arde rânza***, of Doamne! Las că beau o cană de more**** la Ancuța și îmi trece! Da ce-mi mai vuiește în urechii, și tot îmi bagă cineva lumina în ochi... ”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă...” Au-u-u ce mă mai arde!.. Crucifixul mă-ti de... au-u-u!...

* * *

A treia zi, prin fața cărciumii lui Șchiopu, trecea o înmormântare. Oamenii din sat, mai mult din datorie creștinească, îl conduceau pe Ion a Cuțitașului pe ultimul său drum.
Șchiopu rezemat, de ușa cârciumii, zâmbind amar de trist șopti:
– Ce zici a Cuțitașului, nu intri la o halbă?..

* Gazdă – gospodar.
** Colduș – cerșetor.
*** Rânza – stomac.
****More – zeamă de varză murată.

Cum l-am cunoscut pe Echim

Cum l-am cunoscut pe Echim
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-03 | |

„Cine nu a auzit de poetul Echim Vancea din Sighetu Marmaţiei nu are cultură generală!...” Spune o vorbă din moşi, strămoşi, lăsată nouă, drept testament pentru a ne putea măsura generala cultură.
Eu având o straiţă plină de asemenea cultură, auzisem de Echim Vancea, şi Doamne!... Bine mi-a mai prins cultura din straiţă!...
Eram tânăr student, (de abia am împlinit treizeci şi cinci de ani, se pare că aşa mi-a fost mie dat să mor student, poate cândva voi scrie celebra poezie „Fiind student, facultăţi cutreieram….”) şi aveam examen la Istoria literaturii cu un binecunoscut profesor şi critic literar .
Bâtă… eu!... Tobă… el!... Nu prea ne-am înţeles, adică eu nu înţelegeam ce mă întreba, iar domnia sa nu înţelegea ce îi răspundeam. Eram chit, zero la zero, scor egal, meci nul, ce mai?...
Ehe, dar profesorul tot profesor rămâne… credeţi că a vrut să joace cinstit, da de unde?... Mi-a trântit un patru din toată indulgenţa lui de critic şi profesor. Asta după ce mi-a dat o ultimă şansă întrebându-mă dacă pot să numesc doi oameni celebri, a căror nume să înceapă cu litera C.
- Cîmătaru şi Cărţu . Am strigat eu bucuros.
- Bine măi, dar n-ai putut spune şi tu Creangă, Caragiale, Coşbuc?...
- Da în ce divizie joacă, că eu nu am auzit de ei?... Am întrebat eu mirat.
Norocul meu că profesorul a luat-o ca pe-o glumă bună, căci altfel îmi dădea doi.
- Dom’ profesor vă rog eu daţi-mi un cinci şi vă promit că învăţ pe de rost „Psalmii lui Dosoftei”, „Iona” lui Marin Socrezitu şi „Tăcuta” lui Gheorghe Mutu. V-o jur cu mâna pe straiţa în care am două sticle cu palincă de Maramureş (uiatasem că pălinca am băut-o în tren).
- Eşti cumva din Maramureşul Istoric?...
- Din istoric să trăiţi!... Ma-m agăţat eu de Maramureşul Istoric ca înecatul de un fir de pai.
- Îl şti cumva pe Echim Vancea?..
- Pe Vancea?.. Pe Echim?.. Dacă-l ştiu?.. Păi e cel mai bun prieten al meu!.. Da ce vorbesc prieten?... Mi-e ca un frate dom’ profesor!... Am minţit fără să roşesc.
- Măi da ce sarmale am mâncat eu la Echim, da ce pălincă am băut!... Plescăii din limbă profesorul şi îmi dădu un cinci. Rugându-mă să-i transmit lui Echim multe salutări.
Ce era să fac? M-am dus la Echim Vancea să-i duc salutările profesorului. I-am povestit ce prieten şi frate am fost cu el, până am trecut examenul, căci, te faci frate şi cu dracu, până treci puntea.”
Echim a răs cu hohote, de păţania mea. Nu s-supărat, doar mi-a spus la plecare:
- Mă băiete, mie îmi plac proştii deştepţi!

|

Ultima revedere

Ultima revedere
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-31 | |

Nici o clipă nu s-a gândit Petrea Gorun că ar putea muri înainte de a împlini suta de ani.

”Așa au murit toți cei din neamul Gorunilor. După o sută, o sută și ceva...” se lăuda Petrea când îl întreba cineva câți ani a împlinit.
El împlinise abia optzeci. Era încă în putere și la coasă nu îl întrecea niciunul dintre feciorii săi.
Ce-i drept, nu prea mulți din leatul său mai făceau umbră pământului. Unii demult trecuseră în lumea drepților, iar cei ce au mai rămas nu mai mergeau nici la cârciumă, nici la biserică. Cu alte cuvinte, nici Dumnezeu, nici necuratul nu trăgeau folos de pe urma lor, pe când el – Petrea Gorun încă se simțea tânăr și în putere.
Dar se pare că altă soartă i-a fost ursită bietului Petrea. În chinuri și durere, ca unui mucenic i-a fost dat să părăsească această lume păcătoasă.
Duminică, la biserică a simțit brusc o durere ascuțită sub inimă, de era să cadă din picioare.
Cu chiu, cu vai a rezistat până la sfârșitul slujbei, pe care popa Iancu parcă dinadins o prelungea. Plecă, ținându-se de garduri, ca Ion a Surdei când se întorcea beat de la cârciumă, așa ajunse acasă. Căzu la pat și nu se mai ridică.

Zăcea în odaia cea mare, neputincios ca un copil, tot chemând-o pe nevastă-sa Ana. Din când în când, din pieptul său se auzea un horcăit dureros, iar febra nu-l părăsea nici o clipă.
Ana nu se dezlipea de patul în care zăcea el. Tot înmuia cârpa în apă rece și o lipea de fruntea-i fierbinte. Biata femeie nu mai avea lacrimi. Din când în când, suspina amar de greu privindu-l așa cum mama își privește pruncul neajutorat. Dacă ar fi putu, ar fi dat bucuroasă din anii ei ca să-i mai prelungească viața. Ar fi împărțit anii care i-au mai rămas pe din două. Să moară împreună fericiți, la fel cum au trăit.
Pe pragul ușii stătea călare baba Rozalina și arunca cărbuni aprinși într-o ulcea de lut, numărându-i atentă, ca nu cumva să greșească:
– ... cinci, șase, șapte, opt, nouă.
La al nouălea se opri și făcând semnul crucii printre cărbunii care sfârâiau ca niște balauri furioși, începu descântecul împotriva răului:

”Să nu ți se prindă aici rădăcina,
Nu aici ți-e bucuria,
Pieri, dispari!...
În păduri,
În rădăcini,
În pietre,
În nisipuri,
Unde picior de om nu calcă,
Unde glasul cocoșului nu se aude....”

După aceea a înfipt cuțitul în podea, ca în acel loc să dispară tot răul ce-l chinuia pe bolnav, iar ulcica i-o întinse Anei.
După ce femeia îi umezi buzele în apa cu cărbunii stinși, Petrea a deschis ochii și a șoptit:
– Apă-ă-ă, dă-mi apă-ă-ă!
Femeia duse ulcica la buzele-i crăpate și arse de febră, iar el înghiți de câteva ori și parcă prinzând puteri, își roti privirea în jur murmurând încet:
– Lăsă bocitul muiere... încă nu am... și rămase cu privirea ațintită spre icoana Maicii
Domnului.

Când își revenea din agonie Petrea dorea să rămână singur, dar gândurile nu-i dădeau pace. Năvăleau stoluri, stoluri, precum vrăbiile în lanul de grâu, să-i ciugulească sufletul și așa zdrențuit ca vai de el.
Cel mai tare îl durea gândul morții.
La început trăgea nădejde că se va pune din nou pe picioare, însă pe zi ce trecea i se făcea din ce în ce mai rău, iar nădejdea dispărea.
Andrei, feciorul său mai mare a adus medicul tocmai din satul vecin. Acesta și-a lipit urechea de pieptul și de spatele bătrânului, i-a prescris câteva doctorii spunându-i că în câteva zile va fi pe picioare.
Asta i-a spus-o lui, însă afară a stat îndelung de vorbă cu Andrei. Petrea se chinuia să prindă ceva cu urechea, dar nu reușea să înțeleagă nimic. Nici nu-i trebuia să înțeleagă ceva. Știa foarte bine și singur că sfârșitul e pe undeva pe aproape. Îl presimțea în suflet și afară de asta, toți cei din jur îi dădeau de înțeles că nu mai are mult. Citea pe fețele lor și în ochii lor se oglindea sfârșitul său.
Când Ana începu să spele geamurile și să dea cu lut proaspăt pe jos, iar feciorii săi Andrei și Vasile începură să facă curățenie prin curte, Petrea a înțeles că se pregătesc pentru înmormântarea lui.
I se făcu milă de el însuși și începu să-i urască pe toți. Pe nevastă-sa, pe feciorii săi, pe oricine intra la el – prieteni, vecini, neamuri.
În asemenea clipe închidea ochii și își închipuia că stă întins în coșciug cu mâinile pe piept. De undeva ajungea la urechile sale glasul părintelui Iancu: ”Își ia rămas bun de la nevastă-sa Ana, de la feciorii săi Andrei și Vasile împreună cu familiile lor, de la vecinii săi....” Pe urmă i se părea că-i aude pe toți cum îi cântă ”Veșnica pomenire” și vedea, cu ochii închiși, cum îl duc la cimitir unde îl vor îngropa în grabă și se vor întoarce în fugă să mănânce și să bea la pomana lui.
– Toți cei care vin să mă vadă nu doresc altceva decât să dau ortul popii. Oftă trist Petrea și două lacrimi fierbinți i se prelinseră pe obraji.
”Hai Petreo... pregătește-te pentru ultimul drum! Gata!.. Ți-ai trăit traiul – ți-ai mâncat mălaiul așa că nu te mai văicări ca o muiere, că acuși vine cumătra cu coasa și o să zică că ești fricos ca iepurele în lucernă” zâmbi amar bătrânul.
Acum, privind în urmă, cei optzeci de ani ai săi i se păreau – o zi. O singură zi și încă una destul de scurtă.
Da, Petrea Gorun trăiese o singură amărâtă zi. Ce poți face într-o zi?... Nimic!
Soarta îl duse pe cea mai scurtă cărare posibilă, ce duce de la leagăn la mormânt.
– Mama ei de viață! Șopti Petrea și strigă răgușit:
– Ano!
Ușa scărțâi și Ana se apropie de patul său.
– Să-ți dau ceva?
– Nu îmi trebuie nimic! Trimite-l pe Andrei să-l cheme pe popa Iancu. Vreau să mă
spovedesc.
– Tulai Doamne! Petreo!... Bine faci că vrei să te spovedești... eu nu am îndrăznit,
dar... îl ți minte pe bătrânul Codrea? De câte ori se spovedea, de atâtea ori se făcea bine. O să te faci bine Petreo!
– Cum o vrea Dumnezeu Ano! Hai du-te trimite-l pe Andrei după popă!
Ana ieși, iar bătrânul și-a întors privirea spre icoana Maicii Domnului și începu să se roage:
– Preacurată și binecuvântată de Dumnezeu Născătoare Marie!..
Însă gândurile negre nu-i dădeau pace să se roage în liniște. Deodată i se păru că Maica Domnului a început să-i zâmbească.
A închis ochii, dar Născătorea continua zâmbească.
Și-a acoperit ochii cu mâinile, apăsându-i până la durere, însă cu cât își apăsa mai tare ochii, cu atât Născătoarea zâmbea mai tare, până când zâmbetul său s-a transformat într-un râs cristalin.
”Ha-ha-ha!...” A răsunat în urechile lui Petrea. Brusc și-a luat mâinile de pe ochi și a
privit icoana. Dar în locul Maicii Domnului, pe perete, se afla chipul Marei, care întindea mâinile spre el chemându-l.
– Petreo, dragule, hai la mine!
– Nu-u-u! Nu, te rog!.. Ano! A țipat bătrânul.
– Aicea îs Petreo! Ce s-a întâmplat?...
– Ia-o, ia-o de aici te rog!
– Ce să iau, pe cine?...
– Icoana! E necurată, vrea să mă sugrume!
– Maică Precistă! Își făcu semnul crucii Ana. Petreo nu-l supăra pe Dumnezeu! În
curând va trebui să stai în fața lui...
– Ia-o, ia-o te rog! Vrea să mă sugrume!
– Cum să te sugrume Petreo? E icoana Născătoarei Petreo!...
– Ia-o, ia-o e necurată! A urlat Petrea.
– Sfântă Fecioară iartă-l că nu știe ce vorbește!
– Ia-o, ia-o, ia-o de aici!... continuă să urle Petrea.
Ana își făcu semnul crucii și duse icoana afară, iar Petrea se liniști și adormi.

Petrea Gorun zâmbea prin somn. Se visa tânăr fecior, cosind iarba, în Poiana Căprioarei. Numai că în loc de iarbă umezită de roua dimineții, în visul său, Petrea cosea crini albi. Era fericit și liniștit. Crinii se așterneau în brazde la picioarela sale, vântul adia ușor, păsărelele ciripeau, iar sufletu-i era ușor și liber ca pasărea cerului.
Deodată o zări pe Mara venind spre el pe poteca ce ducea spre fântâna de sub paltini, ținând în mână un ulcior de lut ars.
Era frumoasă, prea frumoasă!
Poate chiar mai frumoasă decât fecioarele dezbrăcate de pe covorul din odaia mare a notarului.
Dar când se uită mai bine Mara parcă plutea. Se apropia de el neatingând pământul. Îmbrăcată într-o rochie din petale albe de crin, peste care curgea în valuri părul ei negru. Petrea a rămas stană de piatră, vrăjit de frumusețea Marei.
– E prea frumoasă, rușinos de frumoasă... șopti.
Mara s-a apropiat de el și i-a întins ulciorul pe care se scurgeau picături de rouă. Luă ulciorul și vru să întrebe ceva...
– S-s-t! Îi puse Mara mâna la gură.
Petrea vru să întrebe de ce să tacă, însă mâna Marei parcă-i închise buzele. Nu putea scoate nici un sunet.
– Cuvintele tale pot distruge această clipă de fericire, parcă îi ghici gândul Mara.
Apoi continuă:
– Cândva cuvintele tale erau pentru mine clipe de fericire, picături de rouă, pe petele dalbe a crinilor cuminți.
Erau mai dulci ca mierea, mă îmbătau ca vinul de viță nobilă, îmi ridicau sufletul mai sus de stele... Dar tu Petreo, sau poate soarta, bogăția, oamenii răi, sau toți împreună, ați transformat aceste clipe în clipe de durere și coșmar, în picături de noroi care au întinat petalele crinilor. Ele au devenit mai amare decât pelinul, mai murdare decât noroiul mocirlei în care m-au aruncat și din care nu am mai putut ieși la suprafață.
”Nu te-am mințit, chiar te-am iubit!” gândi Petrea neputând să scoată nici un cuvânt, dar știa bine că Mara îi citește gândurile.
– Sunt sigură că m-ai iubit! M-ai iubit la fel cum iubesc copiii fluturii, aleargând după ei până se satură, pe urmă uită. Da Petrea, m-ai iubit cum iubesc fetele florile prinse-n cosițe, pe urmă le aruncă și își prind altele. Așa m-ai iubit și tu pe mine. Asta nu e iubire Petreo, ci doar o amăgire amară.
– Iartă-mă Mara!.. Eram atât de tânăr... Tata împreună cu unchii mei m-au convins să mă însor cu Ana, deoarece era din neam de nemeș. Era bogată, avea casă și pământ. Mult pământ Maro!
Deodată i se făcu sete și duse ulciorul la gură, dar Mara îl opri.
– Așteaptă puțin Petreo, încă n-a sosit clipa!
Petrea își aduse aminte că Mara e moartă și se cutremură de frică.
– Așa e Petreo, sunt moartă!.. M-am înecat în Vadul Morii, imediat după nunta ta cu Ana. Dar nu am alunecat din greșeală, cum vorbeau oamenii prin sat, ci m-am aruncat singură de pe punte. Cum aș fi putut răbda rușinea lumii?... Cum puteam să aduc pe lume un prunc fără tată?... Spune Petreo cum?... Nu puteam să-l fac pe tata de rușine după ce m-a crescut făra mămuca de la patru ani?... Spune Petreo!...
Petrea începu să tremure de parcă îl cuprinseră frigurile.
– De ce nu mi-ai spus Maro?! De ce?... Ah, dacă aș fi știut...
– Tot pe Ana ai fi luat-o! Ana avea pământ Petreo!...
Petrea se simți cuprins de o sete cumplită, parcă îi ardea sufletul nu trupul.
– Ai fost fericit cu Ana, Petreo?
– Nu știu! Am fost fericit cu tine Maro!... Pe urmă am fost ocupat... prea ocupat ca să mă gândesc la fericire. Iar acum sunt din nou fericit Maro! Auzi Maro?... Sunt fericit la fel ca atunci!...
– A sosit clipa!... Bea Petreo! Această apă îți va curăți sufletul! O să fi neîntinat ca un prunc. Eu te-am iertat Petreo!... Bea!...
Petrea duse ulciorul la gură și bău mult și cu sete. Simțind cum i se stinge în suflet focul ce-l cuprinsese.
Când termină de băut Mara începuse a se depărta de el, la fel cum venise, neatingând pământul.
– Mara! Nu pleca Mara! Așteaptă-mă! Strigă Petrea.
– Nu Petreo! Aceasta a fost ultima noastră revedere! De acum cărările noastre se despart pentru totdeauna!...
– Eu te iubesc Maro! Strigă Petrea alergând după ea. Însă după câțiva pași nu mai simți pământul sub picioare. De acum plutea, la fel ca și Mara.

În odaie intră Ana cu popa Iancu.
Petrea sări brusc din Pat și alergă spre ei, dar după cățiva pași se prăbuși în brațele Anei șoptind:
Eu te iubesc... Iar ultimul cuvânt nerostit înghețase pe buzele-i arse de sete.

Sfârșit

| index

Bunicul

proză [ ]
Amintiri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-14 | |

Soarele se rostogolea pe cer de-a dura aruncând, pe furiș, printre frunzișul nucului valah câte o ocheadă în curtea noastră.
Noi, eu cu Ionică, încercam să prindem, cu privirea, iepurașii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta.
«Soarele este gospodarul ceriului.» Ne spunea, de multe ori, bunicul Niculae purtând pe umerii săi gârboviți istovirea dimineților, în care asculta șuieratul coasei prin iarba înrourată.
– Acuma doarme, a istovit și se odihnește un pic, voi mergeți colo sub nuc la umbră și
jucați-vă! Ne-a spus mama. Avea ochii plânși și părul despletit.
– De ce ești tristă și cernită, mamă?
– Hai, hai mergeți și jucați-vă, bunicul doarme. Ne-a șoptit tristă.
Iar noi eram veseli și am fugit să scoatem turma, de nuci verzi, la păscut. Ce-i drept bunicul ne certa: «E păcat să rupeți nucile verzi». Dar bunicul dormea, iar noi pășteam nucile și ne uitam pe furiș spre spre pârleazul răstignit, peste care tot treceau spre curtea noastră femei cernite. Toate erau cernite și triste, iar noi eram veseli.
– Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță, bă-r-r! Mânam, turma la adăpat, iar de după casă «Cioc-
boc, cioc-boc, cioc-boc...»
– Meșteresc o căsuță pentru bunicul vostru. Ne spuse zâmbind foarte trist, un nene cu
barbă, ținând în mână un ciocan, deși noi nu l-am întrebat nimic.
– Minte, hai să plecăm de aici! Mă trase de mânecă Ionică.
– Ce fel de căsuță e aceea... fără uși, fără ferestre?... Ha-ha-ha!.. Am râs veseli.
– E un joc de-al lor. Tare ciudat se mai joacă oamenii mari. Îmi explică Ionică și
fugirăm la turma noastră de nuci. Până se trezește bunicul, ne vom juca pe săturate.
– Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță, bă-r-r! Mânam, turma la adăpat, iar de după casă «Cioc-
boc, cioc-boc, cioc-boc...»

|

Comentariile membrilor:

= O poveste despre nevinovatia copilariei.	emilia gunea [23.Aug.09 20:07]
Este a doua oară când citesc textul acesta. Daca nu citesc cu Mozilla Firefox literele ş şi ţ îmi apar ca nişte pătrăţele ceea ce îmi tulbură continuitatea lecturii aşa că am ezitat să comentez prima dată. Povestea este plină de frumuseţea copilărilei şi pastreaza farmecul vârstei nevinovate, acea vârstă în care nici moartea nu este altceva decât un joc.

Sergentul Grigore a Lupului

Sergentul Grigore a Lupului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-14 | |

– Ia uitați-vă la el!... Lampa mă-sii de mucos azi și măine! Nici una, nici două ”Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!” ’tui ceapa lui de căcănar! Îsta-i cărciumar-r-r?... Vă spune sergentul Grogore a Lupului că nu e! Nu e, pentru că nu are pic de reșpect pentru camarazi! Asta s-o știți de la mine! Geaba are halat alb, ca felcerii, dacă botează ”Șlibovița” cu apă, ’tui botezu cui l-a închinat! Iar când mi-e mie lumea mai dragă ”Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!” Acasă, ai?... Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știți! Păi eu în cărciuma lui Iankel, beam pănă-n zori și cânta-a-am, de se cutremurau geamurile ”Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат/ Пусть солдаты немного поспят...”* Iar îsta... ”Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!” Acasă, ai? De parcă noi doi am fi îmbrăcat deodată ”ghimnastiorca”**, sau am luat Budapesta împreună, și eu nu știu? Sau poate a pierdut și el piciorul pe front, ca mine? ”Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат/ Пусть солдаты немного поспят...” Colac peste pupăză, o mai aduce necuratul și pe babă ”Vino Grigore acasă!” Și stă pe capul meu cu ”Vino Grigore acasă!” De-mi vine să mă duc cât văd cu ochii, dar acasă nu mă duc! Nu-u-u! Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știți! Acum ”Vino Grigore acasă?” Ai?... ”Vino acasă?” Dar când eram sub Budapesta nimeni nu-mi spunea ”Vino Grigore acasă!” Paștele mamii ei de viață! Nimeni nu mă chema atunci din iadul războiului, când imi fluierau gloanțele pe lângă ureche, și cădeau bombele de ziceai că-i sfărșitul lumii, urlau motoarele și nechezeau caii, trozneau căruțele răsturnate și se văitau de moarte răniții, atunci nu mă chema nimeni ”Vino Grigore acasă!” Iar acum ”Vino Grigore acasă?” Ai? N-o să fie cum vreți voi bă, niciodată! Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știți! Pentru că voi nu a-ți luptat cu mine sub Budapesta ”Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат/ Пусть солдаты немного поспят...” Ați privit voi moartea-n față? Ați călcat pe pămîntul așternut de morți și de trupuri sfărtecate? Ai? Paștele mamii ei de viață! De ce nu-mi spunea nimeni atunci ”Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare?” De ce nu m-a chemat nimeni ”Vino Grigore acasă?” De ce?... Iar acum ”Vino Grigore acasă!”. Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știți! ”Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат/ Пусть солдаты немного поспят...”


*Privighetorilor, privighetorilor
Nu tulbarați somnul soldaților,
Lăsa-ți-i să mai doarmă un pic.
** Ghimnastiorca – cămașă de soldat (rus.)

Primele dureri

Primele dureri
proză [ ]
Amintiri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-05-10 | |

Se zvoneşte prin tot felul de zapisuri şi pisanii prăfuite, precum că eu Mihai întâiul şi singurul prunc şi domn al curţii părinteşti dintr-un mic cătun din Maramureş, m-aş fi lumit în anul Domnului unamienouăsuteşaizecişicinci, într-o dimineaţă vestită de cocoşii bunicii Maria, în mijlocul lui cireşar, când cireşul păsăresc al aceleiaşi curţi, plângea cu lacrimi de cireşe înrourate.
Bunica Maria spunea, că de fapt, eu am început de acolo, de unde s-a sfârşit tăcerea, ca un răspuns al Maicii Domnului, la o rugă lungă de douăzeci de ani, al celei sterpe, devenită născătoare de prunc.

* * *

Trei primăveri la rând, cireşul păsăresc, beat de fericire, ningea păsăreşte peste capul meu bălai, cu dalbe flori de ie al neînceputelor fecioare, iar în a patra primăvară, barda, poate prea ascuţită, a tatălui meu, muşcă câineşte din lemnul de culoarea cerii a dragului meu prieten.
Astfel a fost săvârşită prima durere, pe care am înţeles-o ceva mai târziu citind „Moromeţii” lui Marin Preda.

* * *

Cea de-a doua durere s-a săvârşit atunci când tata împreună cu unchiul Vasile, vărul mamei, s-au suit pe acoperişul casei noastre cu draniţe înnegrite de fum, şi au început să-l descoase.
Peste două ore, coboram din podul casei noastre fără de acoperiş. Aveam buzunarele pline cu ouă de vrabie sparte şi ochii plini de lacrimi.
Pe a doua durere am înţeles-o, abia după ce ne-am mutat în casa nouă cu ferestre mari şi podele albe din scândură de brad.

* * *

Cea de-a treia durere nu s-a lăsat aşteptată prea mult. A venit odată cu moartea unchiului Andrei, soţul mătuşii Ana, sora mai mică a tatii. De altfel această moarte a fost prevestită printr-un vis, pe care-l visase mama, şi pe care i-l răstălmăcise bătrâna Anastasia.
Unchiul Andrei era un fel de vedetă a satului, deoarece câştigase la „Loz în plic” o maşină, „Dacia 1100”, imediat după ce a coborât în satul nostru, dintr-un sat de sub munţii Maramureşului. Era foarte tânăr când pădurile Reşiţei i-au cerut viaţa drept tribut, cum aveau să ceară, ceva mai târziu, pădurile Herei viaţa vărului meu Vasile, iar pădurile Parângului viaţa vărului Ilie. Cum, de fapt cereau toate pădurile din toate vremurile.
Unchiul Andrei lăsase în urma lui trei copii foarte mici şi o văduvă tânără, care se va mai recăsători de câteva ori.
Cea de-a treia durere – MOARTEA, nu am înţeles-o nici până-n ziua de azi, dar în schimb sufletul meu de copil se obişnuise cu durerile.

|

Comentariile membrilor:

= Un text...

Emil Iliescu [10.May.09 17:12]

Un text în care fiecare dintre noi poate recunoaşte contactul dureros cu viaţa. Întâi naşterea binecuvântată, plânsă de "cireşul păsăresc" cu fructe-lacrimi... Apoi pierderea unui prieten drag, copacul jocurilor noastre, salcâmul lui Moromete, lemnul sfânt în jurul căruia ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea cu copilăria... Casa dragă unde am întâmpinat prima dată lumina, la naştere, înlocuită cu una nouă, dar nu tot atât de aducătoare de amintiri dragi, ca şi prima noastră casă... Şi în sfârşit lumea celor mari, plină de dureri, tristeţe, speranţe sfărâmate, lumea celor din stirpea noastră, plecaţi într-un dincolo, sub securea timpului necruţător, atât cu oamenii, cât şi cu pădurea... O scriitură sensibilă şi care linişteşte sufletul celui care se apleacă peste semnele ei. Cu prietenie, Emil Iliescu

Îngerul de ceaţă

Îngerul de ceaţă
personale [ ]
Cerul după gratii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2007-12-02 | |

„Notre Père qui ê tes aux Cieux
Restezy Et nous nous resterons sur la terre
Qui est quelquefois si jolie" (Jagues Prevert - „Pater noster”)*

S-a trezit brusc. Dintr-o dată, de parcă o mână nevăzută i-a tăiat visul neîmplinit, cu un foarfece uriaş, poleit cu argintul de lună din nopţile veacului în care croise, odată, cândva, odăjdii pentru frumoşii goi ai marilor căderi. Când izgoniţi lăsau în urma Grădina Edenului, pustie şi tristă ca un măr muşcat cu o sărutare de o gură de femeie cu trup de şarpe. Da, rămânea în urmă grădina, condamnată la veşnice ninsori cu petale de măr crăiesc amestecate cu fulgi din aripile heruvimilor de gheaţă - eternii străjeri ai pomului „cunoaşterii de sine”, din al cărui fruct Zeul - Om, dacă ar muşca şi-ar putea răspunde: „Tat tvam asi”. Întrebarea pe care nu şi-o pune mai niciodată, dar ea, întrebarea, există şi se vrea întrebată, plutind greoaie, prin ceaţa sufletului său gol, deoarece nevăzuta mână cu foarfecele ei uriaş, nu se mai osteni să croiască şi o haină pentru sufletul Zeului - Om. Şi de atunci şi până astăzi şi până-n ziua de apoi, acesta se chinuieşte să-şi acopere goliciunea sufletului cu veştede frunze ale gândului său obosit. Căci aşa a fost, aşa este şi aşa va fi!..
Visul întrerupt i-a lăsat în suflet un gust dulce-amar, ca o cireaşă păsărească căzută în mijlocul lunii lui gerar, sau nu, mai bine în mijlocul deşertului, pe nisipul încins cât să fiarbă o cafea turcească, din ciocul unei păsări rănite de săgeata dorului de libertate, ce se întorcea din anotimpul nimănuia.
O mână, o altă mână, nu cea cu foarfece uriaş poleit cu argintul de lună (o mână de copil, probabil), i-a zugrăvit visul cu nişte vârfuri de brazi de un verde ştrengăresc, sub care, cu linii stângace desenase o casă mică de ţară,
strâmbă de atâta aşteptare şi de dor, după fiul risipitor plecat la nunta din Cana Galileii, unde un Crist, cu zâmbet de prunc orfan, prefăcea necontenit apa în vin. Uşa casei din scândură de gorun, tăcea în culoarea lebedei. Mai avea casa şi două geamuri, ce priveau spre nicăieri ca ochii lui Zaheu Orbul. Deasupra vârfurilor de brazi, aceeaşi mână (o mănă de copil, sigur), convertise cerul la culoarea senină.
Trezit din vis, zărise cerul convertit la aceeaşi culoare senină, numai că de această dată, cineva a pus cerului gratii.
Cine ?...
De ce ?…
Era prea obosit să mai caute răspunsul. Închise ochii la loc şi revăzu iarăşi casa strâmbă de sub brazi, pe care (o mână de copil, foarte sigur de data asta) i-a desenat-o, în vis cu linii stângace, doar că uşa casei din scândură de gorun era înflorită, de această dată într-un zâmbet de copil ce aşteaptă nerăbdător să-şi primească darul de crăciun, iar geamurile nu mai priveau spre nicăieri ca ochii lui Zaheu Orbul, ci oglindiţi de cerul convertit priveau albastru şi sferic spre vârfuri de brazi, tot de un verde ştrengăresc, ce zgâriau norii.
Pe prispa casei torcea o umbră de femeie, îmbrăcată într-o „chemeşă” albă pe care au înflorit florile de in. O altă umbră, de bărbat, tot în „chemeşă” albă, cioplea ceva cu toporul în faţa casei. De undeva din văile munţilor, sau poate din adâncul amintirilor rătăcite prin copilărie se auzi un nechezat de cal. Prin draniţele ce acopereau casa, afumate şi înnegrite de ploi şi ninsori se ridicau, într-o rugă sfântă către cer, zeci de braţe de fum. Şi totuşi din acest tablou patriarhal lipsea o umbră de copil îmbrăcată, tot într-o cămăşuţă albă, umbra lui.
O voi umbre!.. Umbre de părinţi, umbre dureros de sfinte, umbre uitate, regăsite, pe urmă uitate din nou şi iar regăsite, ori de câte ori sufletul rănit are nevoie de voi, ca de un balsam ce vindecă dorul. Strânse puternic ochii, până la durere, îi ţinu aşa strânşi până când casa strâmbă de sub brazi a început să se prefacă-n lună plină răsărită de după vârfurile brazilor, preschimbaţi şi ei în vârfuri de cruci de ţintirim.
Deschise iar ochii sperând că nu va mai zări cerul după gratii, dar cerul se afla tot după gratii. Îi era sete, chinuitor de sete, stomacul îi ardea de parcă a înghiţit cărbuni aprinşi, iar capul îi atârna greu ca de plumb şi pe deasupra cineva a închis cerul după gratii.
Şi-a adus aminte că băuse seara două sticle de whiskey „Jak Daniel's” cu un moldovean, împreună cu care a locuit cu doi ani în urmă, într-o maşină părăsită, într-o parcare de pe Via Sempione. Îşi mai aduse aminte şi cum l-au arestat carabinierii, deoarece lovea furios, cu pumnii în tonomatul de ţigări, ce se încăpăţâna să-i primească bancnota de cinci euro mototolită ca vai de mama ei . Zâmbi indiferent, oricum până-n prânz au să-l lase liber, o ştia asta la fel de bine ca şi faptul că până diseară se va îmbăta din nou.
Vis a vis de el, pe un fel de prispă din cărămidă ce înlocuia patul din arestul carabinierilor, stătea o fată ce privea, la fel ca şi el cerul de dincolo de gratii, cu-n zâmbet amar de trist. Era-n făptura ei ceva cuminte, bun, blajin, ca norii cerului deasupra unui cătun în amurg când pacea aerului le îngăduie înălţarea spre cer visător, lină.
O mai văzuse undeva. Unde?..
În afară de ei doi, într-un colţ al arestului, pe o altă prispă, dormea sforăind un bărbat între două vârste, cu capul ras până la piele şi cu o cicatrice mare, adâncă, ce-i brăzda obrazul stâng de la ureche până la colţul buzelor.
Îi zâmbi fetei fără să vrea, ea însă nu-i răspunse cum ar fi firesc printr-un zâmbet ci continua să privească cerul, dar nu ca înainte cu un zâmbet amar ci cu o privire adâncă şi gravă.
Unde o mai văzuse?..
Semăna cu un înger cenuşiu-blond, cu un înger înflorit din muguri de ceaţă, cu ochii cenuşii-albaştri, dar cu o privire curată ca lumina stelei polare din noaptea de Bobotează, cu gene plecate ca de mireasă nenuntită. Nu se mai întreba unde o văzuse. Era sigur că o mai văzuse undeva, dar ce rost avea să-şi amintească unde?.. Chipul ei îl liniştea, îi dădea odihna de care avea atâta nevoie. Nu dorea s-o cunoască, nici măcar să-şi amintească unde a mai văzut-o, dorea numai s-o privească, s-o ştie pe prispa de alături, cu intimitatea zâmbetului trist împărtăşit de gravitatea privirii ei. Se mulţumea s-o ştie - înger înflorit din muguri de ceaţă la una din ferestrele sufletului său.
Se auzi zgomot de cheie întoarsă în broasca uşii şi-n cameră intră, mai mult împins de la spate de un carabinier cu părul cărunt, un zdrahon roşcovan ce se apropia, sau dacă nu, chiar întrecea înălţimea de doi metri şi după ce murmură ceva în genul de „Salve!” se aşeză pe prispă lângă bărbatul ras, care trezit din somn de scârţâitul uşii metalice şedea pe prispă cu un picior sub el. Au început să vorbească aproape-n şoaptă, dar destul de tare ca el să le poată desluşi şoaptele. Vorbeau în rusă.
O clipă uită de fată şi se concentră la şoaptele celor doi. Cunoştea limba rusă foarte bine, aproape perfect. În clasa a şaptea a luat locul doi la olimpiada de rusă pe ţară. Imediat şi-a dat seama că cei doi făceau parte dintr-o organizaţie criminală şi că erau hăituiţi de oamenii lui Iakobovici, probabil şeful unei bande rivale, astfel singuri şi-au provocat arestarea, primul, cel ras în cap şi cu cicatricea pe obraz se luase la harţă cu doi motociclişti francezi, iar cel de-al doilea s-a prefăcut că ar vrea să fure o maşină din parcarea hotelului „Novara”, după ce a ascuns geanta cu „babchi” în urechea stângă a Sfântului Carlo. Nu-şi dădea seama ce înseamnă cuvântul „babchi” şi nici nu ştia cine-i Sfântul Carlo, astfel abandonă să mai tragă cu urechea la discuţia celor doi.
I-au dat drumul, chiar mai repede decât s-a aşteptat. Odată cu el au dat drumul şi fetei cu ochii cenuşii albaştri, şi abia atunci, când zărise cerul fără gratii, şi-a adus aminte unde o mai văzuse, era chiar prostituata din faţa hotelului „La Rocca”.
„Curvele şi beţivii, vor ajunge în împărăţia cerului, înaintea celor drepţi.” - şi-a dus aminte de această frază, auzită la o predică rostită de un preot bătrân din satul bunicii sale.
Zâmbi privind cerul fără gratii.
Cerul zâmbea şi el ...
...........................................................

*„Tatăl nostru care eşti în ceruri / Rămâi acolo/ Cât eşti de sfânt / Şi noi o să rămânem pe pământ / Fiindcă pământul câteodată e frumos”
(fr. - trad. Gellu Naum)
** „acesta eşti tu”

Răspântiile albastre 1

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

2007-12-05

Magdalena Danielescu, îngerul înflorit din muguri de ceaţă, sau „putana” din faţa hotelului „La Rocca”, stătea tristă într-un jilţ împletit din răchită, pe balconul apartamentului pe care l-a închiriat, nu departe de locul său de muncă, adică de hotelul „La Rocca”, asta ca să-şi poată aduce clienţii, la nevoie şi acasă. Sta tristă şi mahmură, supărată parcă pe singurul ei prieten, timpul trecător, privind galeş printre gene, la stelele care, sub lumina lunii, acolo undeva sus, departe, păreau un spulber argintiu.
Fără să vrea strânse, ţinând cu amândouă mâinile, paharul rece cu suc de lămâie în care pluteau câteva cuburi de gheaţă. De-a lungul întregii zile, o plictisise ceva uscat şi fierbinte, care nu venea de la ziua de iunie, plăcută atât la soare cât şi la umbră, ci de la arsura sufletului. Paharul rece, parcă-i răcorea nu numai mâinile ci şi întreg sufletul bântuit de fantomele faptelor pe care, nu le-ar fi dorit întâmplate.
Dacă ar fi întrebat-o cineva : „ce face?” ar fi răspuns, poate : „mi-e trupul fierbinte de arsura întâmplărilor sufleteşti şi caut să-mi răcoresc prin mâini sufletul, pe netezimea sticlei reci a paharului”.
Din când în când, foarte rar, ce-i drept, îşi mai simţea sufletul arzând de flăcările unui sentiment straniu. Era unicul ei sentiment pe care-l mai simţea şi într-un fel se bucura de el, îi aducea aminte că ea, Magdalena Danielescu mai există, mai e o fiinţă vie, că sufletul ei sfâşiat şi terfelit mai poate simţi ceva, fie chiar durere sau arsură.
La început îi era silă de sine însăşi , se dispreţuia ca pe o făptură josnică, mârşavă, murdară. Pe urmă a fost copleşită de un sentiment de milă foarte ciudat. Nu, nu-i era milă de ea însăşi, ci parcă ea era altcineva, o altă Magdalena, cea de dinaintea acelei Magdalena, îi era milă de Magdalena cea de acum, împinsă-n mocirla luxoasă în care nimic nu era omenesc, deasupra căreia, până şi luna plină era crispată de sete după ceva omenesc, uman.
Fiecare noapte, fiecare client, fiecare atingere barbară de mâinilor, ce nu aveau nimic bărbătesc şi cuceritor în ei, îi produceau remuşcări nespus de dureroase, pe care Magdalena, cea de dinainte, trebuia să i le aline prin lacrimi de milă amestecate cu o durere amară. Dar într-o zi dispăru fără urmă, o părăsise fără să-i spună nimic, fără să-şi ia rămas bun, fără să se uite măcar în spate. A plecat pur şi simplu, aşa cum pleacă copilăria, pe furiş, tiptil, numai ne dăm seama deodată că nu mai e. Atunci a căzut într-o indiferenţă totală. De parcă nu ei i se întâmplau acele lucruri, ci unei alte Magdalena, diferită atât de ea, cât şi de Magdalena cea plecată. Sau poate ea a rămas în locul celei duse?.. Cine ştie?.. Dar dacă e aşa, atunci de ce îi e atât de indiferent ce i se întâmplă celei de-a treia Magdalena, de ce nu simte pentru ea nimic, dacă nu milă, măcar dezgust?.. O privea de undeva din copilărie, cu ochi cenuşii de fetiţă îmbrăcată într-o rochiţă albă ce ţine o păpuşă cusută din cârpe, în mâini.
Ea nu putea lua lucrurile aşa cum sunt, cum le lua Mina, cu care împărţea apartamentul închiriat şi pentru care prostituţia era o meserie ca oricare alta, ba pe deasupra se mândrea cu fiecare client, considerându-se un fel de soră de caritate ce poate oferi o clipă de plăcere pacienţilor săi suferinzi. Mina era veselă tot timpul, se bucura pentru orice fleculeţ, parcă zâmbea cu sufletul.
Ce-i drept mai zâmbea şi ea din când în când, cu ochii aiurea. Aiurea în spaţiu şi timp. Un spaţiu şi timp ce erau foarte îndepărtate, deoarece simţeai că surâsul ei nu poate ajunge curând, era un surâs pentru marile depărtări. Mai surâdea câteodată şi cu acele locuri ale sufletului, unde sălăşluiau amintirile. Cele două surâsuri, câteodată se suprapuneau într-o tristeţe plăcută, lină.
Noaptea petrecută în arestul carabinierilor i-a adus o odihnă plăcută sufletului său atât de obosit. Deşi era închisă după o uşă masivă de fier, iar cerul se afla după gratii, ea s-a simţit în sfârşit liberă. Măcar nu era obligată de gorilele albanezului Armando, să stea în faţa hotelului „La Rocca” în aşteptarea clienţilor, ca dimineaţa să împartă-n două câştigul ei obţinut de pe urma mârşavei vânzări a trupului său pângărit de dorinţele barbare ale bogaţilor săi clienţi. Aşa cerea legea lor nescrisă, dar respectată cu stricteţe de toate fetele. Ar fi fost o curată sinucidere de-a ascunde ceva din câştig, şi aşa mai schilodeau din când în când, câte o „putană”, ca să-şi bage celălalte minţile-n cap.
A ajuns să urască toţi bărbaţii. În fiecare dintre ei, vedea un posibil viitor client, care, parcă o privea ca pe un obiect de vânzare, pe care poate să-l obţină, oricând şi ori de câte ori doreşte, contra unei sume neînsemnate pentru el. Ca după aceea să plece indiferent, scoţând-o din amintirea lui, ca pe un tramvai, de exemplu, în care ai mers două, trei staţii, iar pe urmă, după ce ai coborât pur şi simplu uiţi, sau nici măcar nu-ţi trece prin minte să te gândeşti la el.
Fiecare bărbat, pentru ea însemna o canalie, o brută, care în afară de curaj şi ticăloşie nu are nimic sfânt, omenesc… O făptură cu muşchi parcă sculptaţi în granit unii, sau cu burtă şi chelie alţii, pe dinăuntru găunoşi, goi, fără de suflet, ce nici măcar de clipa plăcerii nu erau în stare să se bucure, unii dintre ei guiţând ca nişte porci duşi la tăiere.
Şi totuşi chipul tânărului vagabond, poate îmbătrânit prea devreme de viciul alcoolului, ce dormise pe prispa de alături în arestul carabinierilor, pentru prima dată în trei ani de zile, de când trupul ei cunoscuse bărbatul, i s-a părut omenesc, blând, bărbătesc chiar. Când s-a trezit i-a zâmbit nevinovat de trist. Cu un zâmbet blând ca de martir crucificat pentru credinţa-n dragostea aproapelui. Zâmbetul lui chemă de undeva din legământul amintirii pe un altul aproape la fel, zâmbetul bunicului, bunului ei bunic Ilarie.

Răspântiile albastre 2

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

2007-12-09 | |

Pe tatăl său, Răzvan Danielescu inginer de exploatări miniere cu brevet de inventator, de la cere moştenise ochii cenuşi-albaştri, avea să-i povestească mai târziu bunicul Ilarie, Daniela nu-l cunoscuse. Nu împlinise nici un an, când el murise într-un accident, colectiv, de muncă, la mina Dălja. Mama ei Ştefania, născută Bratu, profesoară de franceză la liceul din oraşul Livezeni, nu a aşteptat să treacă nici măcar zilele de doliu după soţul decedat şi s-a recăsătorit cu Lică Zmeureanu, artificier la mina Bărbăteni , cu şapte ani mai tânăr decât ea, ce părea mai degrabă, dacă nu fiul lui „madam Ştefania” atunci cu siguranţă fratele ei mai mic. Deşi avea douăzeci şi unu de ani, ea avea douăzeci şi opt, Lică Zmeureanu părea mult mai tânăr. Cu un cap subţirel, frumuşel, cu mustaţă mijită neagră, părul ondulat, uns cu gel, cu cărare în lături şi freză stufoasă în faţă, îmbrăcat întotdeauna în costum negru, cămaşă albă brodată ca de mire, descheiată până la mijloc, ca să i se vadă pieptul păros, negru pe care lucea un trifoi cu patru foi din aur, prins de un lănţişor subţire, tot din aur, subţirel şi mlădios la mijloc, cu ocheade repezi pe sub gene negre, nepăsător, hotărât şi grăbit, cânta şi dansa după romanţele demodate. Părea mai firesc să-l întâlneşti într-o mahala din Brăila decât într-un oraş minier.
Curajos şi încântat de el şi de viaţă, dar totdeauna harnic, muncitor, apreciat de toţi ortacii, care-i treceau cu vederea apucăturile, de fante de mahala, pe care şi le păstra cu sfinţenie. Nu avea nici o îndoială aspra persoanei lui, era sigur că el e băiat frumos şi că asta e o monedă curgătoare pretutindeni. Pe „madam Ştefania” o făcuse ibovnica lui, încă de pe vremea când inginerul Danielescu era încă, în viaţă.
O dorise din tot sufletul s-o aibă amantă şi cum era obişnuit să-şi îndeplinească toate dorinţele, şi-a îndeplinit-o şi pe aceasta. O dorise nu pentru că ar fi fost frumoasă, ci pentru simplu fapt că era profesoară de franceză şi nevastă de inginer, o „târfă intelectuală”, cum o va numi mai târziu, după ce se vor căsători. „Madam Ştefania” nu era nici pe departe o femeie frumoasă, semăna cu un burete de baie, mai degrabă, cu gâtul scurt şi gras, bustul tot atât de scurt şi gras, pântecul rotund, faţă urâtă, desigur nasul gros, turtit puţin la vârf şi gura lată, cu dinţii laţi, ce nu se arătau, cu umeri pătraţi lemnoşi. Aspectul unei păpuşi de lemn de la ţară…o lipsă totală de mobilitate. Vocea ei, cu un accent franţuzesc , pocit, era vulgară, mată, dospită de ură şi ambiţii nemăsurate, posedată întotdeauna de demonul geloziei, erupând ca un vulcan în scene de o violenţă sălbatică, presărată din belşug cu ameninţări de sinucidere care de care mai diabolice: aruncări de pe bloc, otrăviri, spânzurări, deschideri de vene şi altele, care l-au lecuit pe bietul Lică Zmeureanu, de a avea muiere intelectuală şi a lăsat-o în plata Domnului, după ce aceasta a născut un copil mort, schimbând-o pe o taxatoare de pe autobuz, tânără şi frumoasă.
De atunci „madam Ştefania” a devenit o pacientă permanentă la secţiei de psihiatrie al spitalului din oraş, şi ca nenorocirea ei să fie şi mai deplină a căzut pradă patimii alcoolului, astfel că cei de la inspectoratul învăţământului au fost nevoiţi să-i desfacă contractul de muncă, iar „madam Ştefania” a ajuns femeie de serviciu la mina Dălja, fiind angajată de câtre directorul Dobrescu, fost coleg de facultate cu inginerul Răzvan Danielescu şi care nu avea nici un respect pentru ea, nu pentru faptul că a ajuns o depravată ordinară, sau pentru că a fost dată afară din învăţământ. Nu, Doamne fereşte!…Cine era el ca să judece o femeie bătută de nenoroc?… O dispreţuia încă de când Răzvan era în viaţă şi erau prieteni de familie şi el aflase de legăturile ei amoroase, cu artificierul de la Bărbăteni. Mult timp se chinuise şi nu ştia cum să-i deschidă ochii lui Răzvan . Nu găsea cuvintele, nu putea să-i spună direct pe nepusă masă: „Măi Răzvane , un artificier din Bărbăteni i-o trage lui nevastă-ta”. Până la urmă n-a fost nevoie. Răzvan murise, iar el rămase cu o piatră pe suflet, că nu a fost în stare să-i deschidă ochii colegului şi prietenului său, pe care-l regreta sincer din adâncul sufletului său de momârlan uriaş, ca un urs, crescut la poalele Parângului, acum era apăsat de o altă grijă, cum s-o ajute pe micuţa Magdalena, fetiţa colegului său mort. O vizita, îi ducea dulciuri, hăinuţe, jucării, îi dădea şi bani lui „madam Ştefania”, care veşnic se plângea , că nu-i ajunge salariul „…s-o întreţină pe biata orfană”, cu toate că ştia bine că trei sferturi din bani „madam Ştefania” le dădea pe băutură, în ultimul timp încurcându-se cu un fost vagonetar, ajuns vagabond, ce-şi petrecea timpul prin cârciumile frecventate de mineri, trăind din mila lor.
Atunci Dorian Dobrescu i-a scris părintelui Ilarie Suceveanul, cum îi plăcea să-i spună tatălui, lui Răzvan, pe care-l cunoştea foarte bine, deoarece mai toate vacanţele de vară, din timpul studenţiei şi le-a petrecut pe plaiurile bucovinene, acasă la părinţii lui Răzvan. Era ca un al doilea fiu al preotesei Catrina şi al părintelui Ilarie, care-l iubeau la fel de mult ca şi pe Răzvan al lor. A fost alături de ei când a murit mama lui Răzvan, preoteasa Catrina, a fost alături de părintele Ilarie când a murit Răzvan, era dator şi acum să-l prevină până nu era prea târziu.
Nu a fost greu s-o convingă pe „madam Ştefania” să lase fetiţa în grija socrului, deşi la început juca rolul mamei căreia vor să-i fure copilul: „tot ce i-a mai rămas scump şi sfânt în viaţă. Dar argumentele de genul: „copilul are nevoie de aer curat şi de lapte” sau că ei, îi va fi mai uşor de trăit , fără să ducă grija fetei, că viaţa la oraş este şi aşa destul de grea, argumente aduse de părintele Ilarie şi două mii de lei drept recompensă pe care directorul Dobrescu i-a strecurat în buzunarul şorţului murdar, de bucătărie, au convins-o pe „madam Ştefania” să se învoiască, ce-i drept cu un oftat prefăcut şi câteva lacrimi stoarse din conştiinţa, ei, aproape secată de orice sentiment. „În câteva zile mă voi stinge de dorul ei.” – mai spuse „madam Ştefania”. Însă seara după ce-l conduse pe părintele Ilarie la gară, o zări-se pe terasa restaurantului „Minerul” împreună cu fostul vagonetar bând bere.
A doua zi îl rugase pe medicul de la secţia de psihiatrie al spitalului, să-i pregătească tovarăşei Danielescu Ştefania dosarul de pensionare pe caz de boală. Era tot ce mai putea face pentru „madam Ştefania”, în memoria bunului său prieten Răzvan Danielescu.

Răspântiile albastre 3

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

2007-12-14 | |

Când Magdalena Danielescu ajunse la „locul de muncă” (cuvintele Minei), în faţa hotelului „La Rocca” era aproape trecut de miezul nopţii. Pe terasa restaurantului îl zări pe vagabondul care noaptea trecută, dormea beat pe prispa din arestul carabinierilor şi care trezit din somn şi din beţie i-a zâmbit atât de trist şi omenesc.
În faţa lui, pe masă era o sticlă de whiskey „Balantays”, ghicise după forma plată a sticlei, şi un pahar. Arăta ca un cavaler al ordinului frunzei de dor îmbrăcat în armura tristeţii. O privea, dar parcă n-o zărise, sau poate n-o recunoscuse, sau poate privea aievea. Privirea lui o neliniştise plăcut. Şi totuşi pe ea o privea, şi-a dat seama când s-a suit în maşina bătrânului Titzone, proprietarul debarcaderului de pe insula Bella, care întotdeauna o prefera pe ea, parcă în ciuda celorlalte fete. Atunci el îşi plecă capul umilit întorcându-şi privirea spre uşa de la intrare a hotelului, de parcă sufletu-i era un fel de portar al hotelului.
Când bătrânul Titzone o aduse înapoi în faţa hotelului, era aproape dimineaţă. Pe terasa pustie, cu aceeaşi sticlă, poate neîncepută, era sigură că o aşteptase pe ea, stătea vagabondul cu zâmbetul trist şi omenesc, ca un fecior de lele nebună lătrat de dor şi lună plină în noaptea de bobotează cu sufletul scrisoare, scrisă ei cu razele argintului de lună, scrisoare rămasă în el ca într-o cutie de scrisori părăsită.
Magdalena s-a apropiat de el şi deodată privirile lor s-au întâlnit. N-o mai privea trist. O privea cum priveşte un copil păpuşa din vitrina magazinului de jucării, dorindu-şi din tot sufletul s-o cumpere, dar neavând banii necesari pentru a şi-o cumpăra, şi totuşi nu era nimic vulgar în privirea lui, nu se întrezărea nici o sclipire pornită de poftele trupeşti, avea o privire de prunc neîntinat, pură, serafică.
Continuau să se privească în tăcere, ea simţindu-l nu în afară, ci în inima ei.
Chipul lui era mai plăcut decât atunci, în noaptea petrecută împreună în arestul carabinierilor. Fără să-şi spună nimic, bănuiau unul despre celălalt că sunt români. Acum obrajii lui erau frumoşi ca de sfinx turnat din lumina lunii, umed argintii, nu de roua dimineţii, ci de măr ud. Fără să-şi dea seama, îi apucase amândouă mâinile, strângându-le cu o putere sufletească, deplin, cald, în timp ce ochii ei cenuşii-albaştri au revenit la viaţă cu o mişcare graţioasă de lebădă trezită din vis de argint şi de petale de trandafir alb.
Vibra şi-n el şi-n ea aceeaşi generoasă bătaie de inimă, care-i izola de lucrurile din jur. Nici unul, nici altul nu puteau vorbi. Fiecare se gândea la celălalt ca la ceva depărtat, aşezat pe zările sufleteşti, şi deodată mâinile lor se-întâlniseră, dând clipei un miracol sufletesc pe care numai tăcerea îl putea cuprinde, în timp ce ochii priveau – orbiţi şi incredibil – miracolul pe care mâinile-l strângeau aievea.
Se auzeau valurile lacului Magiore izbindu-se de stâncile acoperite de muşchi, parcă învelite într-o husă de catifea verde. El se simţise cu ea de mână ca într-o poiană din pădurea de brazi.
Ea vorbise cea dintâi.
- M-ai aşteptat pe…
Îi deveniseră ochii gravi, umeziţi de lacrimi
… mine?
- Da.
Îi strânse şi mai tare mâna.
Obrazul lui era palid, argintiu, al Magdalenei colorat. Amândoi tăceau, într-un zâmbet unit de nenoroc, a cărui tristeţe le înfrumuseţa trăsăturile şi chipurile lor alăturate în văzduhul posomorât sur, păreau ca două năluci răsărite din umbra fericirii pe ruinele unei cetăţi, zâmbind prin veacurile trecute.
Strângându-l de mână, cu o naivitate de logodnică, pornise împreună cu el, ducându-l de mână, cum îşi duce o mamă pruncul pe potecă, înspre biserica din deal la sfânta utrenie în dimineaţa învierii.
O urmase tăcut, ca un miel dus la tăiere, fericit că-i lângă ea, fericit că-i dus de mâna ei, visând poate la o dragoste cum n-a fost şi nu e.
Îl duse la ea acasă. Intrase după ea, mergând în vârfuri, în casa necunoscută. Îi bătea inima tare, era prima dată în ultimii patru ani, când intra într-o locuinţă. Se văzuse vag, ca reflectat de-o apă, în oglinda vastului hol a cărui scară ducea la etaj. Razele lunii stingeau într-un vitraliu cozi de sirene verzi plutind în ape albastre, mirosea a naftalină şi a parfum de levănţică. Era un miros şi o tăcere din alt veac. De undeva de departe, ca o binecuvântare căzută asupra oraşului încă ne trezit din somn, se auzi glas de clopot.
Magdalena, parcă trezită dintr-un vis de somnambulă îi lăsase mâna şi ghemuindu-se pe scară, izbucni în plâns. El o privea cu mirare, clipind, cu fruntea încreţită. Ce nebunie îl aduse în dimineaţa aceea în această casă necunoscută, alături de o fată care plângea? Ea şedea la picioarele lui, cu spinarea aplecată, osândită parcă la lovituri de bici, plângând înăbuşit, c-o deznădejde care-i scutura mereu, ca tremuratul de frig, umerii subţiri.
El se aplecă asupra ei, cu dragoste şi milă, cu o dorinţă nestăpânită, de-a o alinta, ca pe un pui de căprioară găsit la marginea pădurii. Îi dezmierdă părul, umerii, obrajii umezi. Capul ei se aplecă, încă scuturat de plâns, pe pieptul lui. Ea îl privi printre lacrimi şi înălţă buzele spre el – părea înflorită atunci din rouă, cu o lumină de lună - şi o sărută.


…………………………………………………………………………………………………….


Se însera frumos. Prin geamul larg, se cobora o seară ca de mătase melodioasă. Era enorm de mult cer afară, înăuntru era un dans de dizolvare totală a tristelor umbre. Sub lumina apusă de soare, trupurile lor unite în nemişcare ca într-o rugă palidă de vecernie, păreau inerte ca şi obiectele din jur, până şi gândurile, simţurile, încetându-şi freamătul aţipeau, plecând capetele gingaşe pe umărul fericirii. Două trupuri unite într-o singură umbră, două tăceri învăluite-n aceeaşi durere, două tristeţi cuprinse de acelaşi dor.
Şi-n seara aceea, o sărutase din nou, dezmierdându-i părul şi fruntea la plecare, pe aceeaşi scară cu miros de naftalină şi parfum de levănţică, la lumina aceloraşi cozi de sirene plutind în aceleaşi ape albastre, iar umbra nopţii cădea pe pământ – pasăre rănită.
Sufletul Magdalenei – ţipăt de lumină din beznă, mângâia urmele prinţului de rouă, primul bărbat din viaţa ei, ce nu s-a atins de trupul ei, ca un sfânt ce nu intra-n templul pângărit de zeii barbari şi de idolii păgâni.
Dar sufletul ei…sufletul ei nu mai era virgin. Cunoscuse bărbatul.
Doamne, cum va mai putea trăi de acum înainte ?!…

Răspântiile albastre 4

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

2008-01-07 | |

El, Ovidiu Lucenko, prunc al dimineţilor de brad scăldat în roua ierbii de mătase, legănat de cetina brazilor ce aşteptau cuminţi de o veşnicie şi ceva un ţipăt de prunc, trăia acum viaţa personajului din cartea „Înălţimi găunoase” a lui A. Zenoviev (carte, citită odată de el). Era Zurbagiul, nu avea (în ultimii patru ani, de când se afla în Italia) domiciliul stabil, locuind ba în maşini sau şalupe părăsite, ba prin fabrici sau case, tot părăsite. Trăind de azi pe mâine, din ce pica, din ce-i da Dumnezeu, din te miri ce. Muncea pe apucate, uneori, când şi dacă i se ivea prilejul, petrecându-şi mai tot timpul prin Piaţa Centrale din Milano sau prin Mulino-Dorino, dar şi prin orăşelele turistice ca Arona, sau pe insulele unde viaţa era ca-n paradis. Vagabond, un coate goale şi haimana, mai bine spus câine de pripas, care din când în când se mira de el însuşi punându-şi întrebări de filosof: „Cine sunt?.. Ce fac?.. Încotro mă îndrept?..” Cât despre necesităţile materiale mergea pe principiul „Predici de pe munte” al lui Isus Hristos: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau ”Cu ce ne vom îmbrăca?”…Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.” Şi Tatăl ceresc se îngrijea de pâinea lui, cea de toate zilele, pe care de multe ori o fura din magazinele alimentare, la fel cum fura şi sticlele cu băutură scumpă, simţind nevoia să se îmbete în fiecare seară. „Nici hoţii, nici beţivii… nu vor moşteni împărăţia Cerurilor” - glăsuieşte Sfânta Scriptură, dar tot ea spune: „Hoţul care fură, pentru că nu are ce pune în gură să nu fie dispreţuit” şi, tot în aceeaşi Sfântă Scriptură stă scris: „Daţi băuturile tari celui ce piere şi vin celui cu sufletul amărât ca să bea, să-şi uite sărăcia şi să nu-şi mai aducă aminte de necazurile lui.”
Acum, sufletul lui era amărât, mai amărât ca niciodată. Amar, amar, amar…amărât de o amărăciune amară din cauza fetei, din faţa hotelului „La Rocca”, care s-a aşternut pe iarba de mătase a sufletului său, cum se aşterne roua din a cărei muguri acum înflorea în el îngerul fericirii amare.
S-a îndrăgostit de ea?.. O iubea?.. O adora?.. Puţin spus. Ce simţea sufletul său nu se putea descrie în cuvinte.
Nu va putea trăi fără ea! - asta o ştia prea bine, la fel cum ştia că nu va putea trăi nici alături de ea, aşteptând-o, la fel ca în dimineaţa acelei zile, să iasă din aşternutul „macaronarilor” bogaţi, ca apoi să-şi petreacă ziua plângând unul în braţele celuilalt, ca pe urmă, seara să plece din nou.
Iar el?.. Nu, asta nu! Ar înnebuni şi i-ar ucide pe toţi care s-ar atinge de ea, sau ar fi ucis el, de oamenii albanezului Armando. Singurul lucru care-i rămânea, era să plece din acel orăşel, fără a se mai uita-n spate. S-o uite. Dar va putea oare?.. - aceasta era întrebarea ce-l frământa mai mult.
Va pleca, sigur va pleca, fără a se mai uita-n spate, ca nu cumva să se prefacă-n stâlp de sare, precum soţia biblicului Lot.
Nu o putea avea nicicum numai al lui, numai pentru el. Era fata lui Armando, una dintre cele mai căutate, îi aducea profit. Putea doar s-o cumpere de la el dar o „putana” de lux, cum era Magdalena, valora peste cincizeci de mii de euro, putea să ajungă chiar şi la o sută de mii, iar el mai mult de o sută de euro n-a avut niciodată-n buzunar.
Zâmbi amar.
Mai era o posibilitate, să fugă împreună, să se întoarcă-n ţară. Riscul era mare, puteau fi prinşi de oamenii lui Armando şi ucişi. Şansele erau aproape nule. Albanezul avea un adevărat imperiu negru, compus din traficanţi de droguri şi de arme. Bandiţi bine antrenaţi şi înarmaţi, care prima dată te ucideau şi pe urmă te întrebau: „Como te chiamo?” Şi apoi, ar fi vrut ea să fugă împreună cu el?... Şi dacă ar fi vrut, ce-i putea oferi el?... Nimic!.. Nu avea nimic în afară de căsuţa veche şi strâmtă, de sub brazi, moştenită de la unchiul său Matei, pe care adesea o vedea-n vis. Era tot ce-i rămăsese pe lumea asta, după moartea celor din familia lui.
Nu! Trebuie s-o uite. S-o scoată din suflet, din inimă, din gânduri… Să se prefacă, că nu a alintat-o ca pe un pui frumos de căprioară găsit la marginea pădurii, va trebui să uite privirea ei curată ca lumina stelei polare, ce-i turna-n suflet aripi de fluturi, din ochii ei cenuşii-albaştri, de sub genele plecate, de mireasă nenuntită..
Până la urmă era bărbat, fiu de huţul, strănepot de haiduc, va învinge durerea de ea, sau dacă nu, o va purta ca pe o floare la reverul sufletului său, va trece astfel cu ea prin ani. Se va întoarce acasă, la căsuţa de sub brazi, unde-l aşteaptă umbrele străbune, rătăcite prin balade, doine şi legende.
Va pleca, hotărât va pleca, fără să-şi ia rămas bun de la ea, fără s-o mai revadă vreodată, fără să privească-n urmă. Va pleca cum pleacă adevăraţii bărbaţi, se va învinge pe sine însuşi, e tot ce putea face.