Naşul

Naşul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-28 | |

În memoria scriitorului Stepan Tcaciuc

Tocmai când îmi pierdusem orice speranţă, că numele marelui meu neam (de Traistă), să fie dus cu mândrie mai departe (eu fiind ultimul „mohican” al acestuia), muierea mi-a născut un fecior.
De bucurie că neamul meu nu se va stinge, era să dau ortul popii. Trei zile nu am ieşit din cârciumă, trei zile i-am cinstit pe toţi. Pe prieteni şi pe duşmani, pe cei băutori şi pe cei nebăutori, într-un cuvânt pe toţi. Trei zile m-a aşteptat biata muiere, neştiind cum să-l numească pe lăstarul neamului.
- Se va numi Stepan! Am hotărât eu.
- Eu m-am gândit că vrei să-l numim Mihai, ca pe tine, pe tatăl, pe bunicul şi străbunicul tău şi aşa mai în urmă până …
- Nu porumbiţa mea, nu! Numele de Mihai nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Am întrerupt-o eu.
- Cum aşa? se miră a mea nevastă.
- Păi aşa!.. Ia să luăm spre exemplu Uniunea Ucrainenilor din România, cum îl cheamă pe preşedintele ei, Mihai?.. Nicidecum!.. Îl cheamă Stepan!... Dar pe deputatul ucrainenilor din România cum îl cheamă, Mihai?... Nu, tot Stepan!... Iar pe preşedintele filialei judeţene, cum îl chemă ştii?... Îţi spun eu, tot Stepan îl cheamă! Acum a sosit timpul domniei Stepanilor. Orişicine e Stepan ajunge mare hatman! …
Nevastă mea îşi făcu de trei ori semnul sfintei cruci, îi mulţumi Domnului pentru ascuţita şi luminata minte cu care l-a înzestrat pe bărbatul său şi l-a numit pe micuţ „Stiopca”, adică Stepan.
Dar credeţi că m-am mulţumit doar cu atât... că fiul meu poartă numele marilor conducători de uniunii şi filiale… da de unde?.. Prin capul meu de mare idiot (aşa se numesc cei, care au idei) a trăsnit şi a fulgerat o idee genială «Ce ar fi, dacă l-aş chema pe deputatul Stepan să-l boteze pe urmaşul neamului nostru de Traistă?»
De bucurie că dovleacul ce- port pe umeri, a fătat o asemenea idee, am intrat din nou în cârciumă, de unde am ieşit… iar, peste trei zile. Şi mă lăudam… şi mă lăudam… la prieteni şi la neprieteni, cine îmi va boteza feciorul. Bieţii se uitau la mine cu gurile căscate şi cu ochii ieşiţi, de invidie, cum că eu voi fi naş tocmai cu marele deputat Stepan.
- Tu ai înnebunit de tot?... S-a speriat nevasta, scăpând din mână farfuria plină cu ciorbă. – Nu crezi că e cam mare căciula lui Monomah pentru doniţa ta?
- Dar eu încăpăţânat ca un ţap, nu am lăsat nimic din ce e al meu. Iar când a văzut, biata femeie, că mă pregătesc s-o tai la Bucureşti, să-l invit pe deputat la botez, nu a vrut să mă lase cu mâna goală, ci mi-a umplut straiţa cu poame uscate şi cu nuci, iar printre ele a ascuns şi-o sticluţă de horincă, «Să vadă deputatul că noi nu suntem săraci!»
Mi-a pus straiţa pe umeri, m-a binecuvântat, mi-a tras una după ceafă să ţin minte… să nu fac cine ştie ce trăsnaie şi m-a condus la tren sfătuindu-mă:
- Ai grijă, nu cumva să te pună necuratul să cotrobăi prin straiţă, că dacă dai de sticlă … n-o mai vede deputatul!
Da necuratul… tot necurat rămâne!... Credeţi că a vrut să şadă cuminte, da de unde?... Nici n-a pornit bine trenul că m-a şi pus să cotrobăi prin straiţă. Am gustat eu o gură din sticlă, bună horincă… tare ca focul… dea Bunul Dumnezeu să curgă pe toate văile, păraiele şi pârăiaşele din Maramureş!... Am gustat de două ori, de trei ori şi aşa mai departe, până n-am gustat-o „tâtă huc” nu m-am lăsat.
- O fi ce-o fi!.. – îmi făceam eu curaj, deşi după horinca băută nu prea aveam nevoie de el. – De unde va şti domnul deputat că nevastă-mea a pus şi horincă în straiţă?... Astfel îmbărbătat şi liniştit m-am culcat, legănat de tren, ca pruncul în leagăn.
M-a trezit femeia de serviciu, când a venit să măture în vagon.
Am sărit ca ars întinzând mâna după straiţă, dar ia-o de unde nu-i!... A şterpelit-o cineva. Doar sticla goală, parcă se uita la mine zâmbind, de pe pardoseala vagonului. I-am tras un şut cu piciorul să mă ţină minte (nu pot suporta sticlele goale), iar ea de supărare s-a descompus în zeci de cioburi.
- Huliganule, beţivule!... A început să zbiere femeia de serviciu, iar eu de ruşinos cum sunt am rupt-o la fugă, dar după câţiva paşi m-am împiedicat şi am alunecat căzând pe peron împreună cu doi bătrâni şi un chinez. De abia am reuşit să scap din furnicarul gării şi vorbind de unul singur, mă îndreptam spre biroul deputatului:
- Oricum nu are de unde să afle deputatul de straiţă! Da ce parcă eu-s vinovat că mi-au furat-o ? Usca-s-ar mâinile precum poamele din straiţă, celui ce a furat-o, ieşi-i-ar ochii din cap ca nucile din coajă!... Îi suduiam eu pe tălhari, mergând spre deputat precum merge boul spre ORACA.
Deputatul m-a ascultat cu atenţie, a strâmbat din nas, şi-a netezit mustăţile căzăceşti, şi-a scărpinat chelia şi pe urmă m-a întrebat:
- Dar cine eşti tu, eu nu te cunosc, nici nu am auzit de tine?...
- Cum se poate?... Am zbierat eu jignit în amorul propriu. – Păi eu sunt cel mai mare poet de expresie ucraineană şi fără mine literatura ucraineană s-ar usca ca poamele pe care… mi-am muşcat limba, ca nu cumva să mă dau de gol.
Auzind cu cine trebuia să se năşească, deputatul a zâmbit şi m-a pus să jur pe „Ucrainsky Psalmii” scrise de el, că n-o să mai duc paharul la gură iar de cârciumă o să fug ca necuratul de tămâie. Bag sama nu-i lucru uşor să te încurci cu deputaţii. Dar ce era să fac?... Am jurat.
Întors acasă, duşmanii nu mai puteau de bucurie crezând că m-am îmbolnăvit de nu mai beau şi ocolesc toate cârciumioarele, nevasta se minuna şi răsminuna de cuminţenia de bărbat cu care a hărăzit-o Dumnezeu, numai vecinii îmi reproşau că i-am trădat, deoarece-şi tăiaseră cocoşi. La ce să-i mai hrănească de pomană dacă eu îi trezeam în fiecare dimineaţă întorcându-mă, cântând, de la cârciumă.
Iar eu umblam umflat în pene ca un curcan. Mă întâlnesc cu primarul satului şi nici nu-l salut. Ce dacă e birău?.. Va năşi deputatul la botezul pruncilor lui?... Nu va năşi!... Ei lasă că mai vedeţi voi cine mi-s eu!...
Dar bucuria mea, din nefericire, avu picioare foarte scurte. Când m-am dus la preotul satului, să-i spun de botez, acesta a sărit ca ars:
- Nu-ţi botez nici un copil măi păgânule, până nu vii şi nu te cununi la biserică, aşa cum o cere datina străbună!
Asta-mi mai lipsea, restul aveam de toate!.. Ce era să fac?... Fuga-fuguţa la poştă, să-l sun pe deputat, să-l chem să mă cunune prima dată pe mine, iar după aceia să-mi boteze şi copilul.
Cine ştie ce păcate avea de ispăşit bietul om, iar eu eram pedeapsa ce a căzut asupra lui. S-a învoit, ce era să facă?... Iar eu nu mai încăpeam în piele de bucurie că deputatul nu numai că-mi va boteza copilul dar mă va cununa şi pe mine. Dar ajuns la popă, să stabilesc când pot face cununia, iar am dat-o în bară:
- Nu te cunun măi păgânule că tu nu eşti botezat la biserică, precum o cere datina străbună!...
Asta chiar că-mi lipsea!...Am reluat traseul spre poştă, telefon la Bucureşti şi URA!... Deputatul s-a învoit să-mă boteze, pe urmă să mă cunune şi de abia după aceea să-mi boteze copilul. Om de treabă deputatul, nu degeaba-l cheamă Stepan.
Înapoi spre popă. Alergam de nici nu atingeam pământul. Dar degeaba, căci iar am dat-o, în mama ei, de treabă.
- Cum pot eu să te botez, măi păgânule dacă părinţi tăi n-au fost cununaţi la biserică cum o cere datina străbună ?...
Na!.. Asta-mi lipsea… nu-mi lipsea… nu ştiu?... N-am stat s-o mai gândesc, căci am luat-o spre poşta, să-l rog pe deputat să-mi cunune părinţii. Dar dintr-o dată mi-am adus aminte că mama a trecut de mult în cele veşnice, aşa că… cu cine să-l mai cunune, pe tata?...
Am trântit nervos cu pălăria de scările poştei şi m-am îndreptat spre cârciumă. Dacă nu mă năşesc cu deputatul înseamnă că-s dezlegat de jurământ.
Şi astfel viaţa mea a reintrat în normal: când mă întâlnesc cu primarul îl salut cu respect scoţându-mi pălăria din cap, duşmanii mei au rămas dezamăgiţi văzând că nu sunt bolnav, nevasta nu se mai minuna de cuminţenia mea, iar vecinii dormeau liniştiţi fiind siguri că-i voi trezi-n zori întorcându-mă din cârciumă.
Poate-i mai bine aşa căci nimeni n-o să-i spună fiului meu : „Prost popă te-a mai botezat!”
| index

Comentariile membrilor:

= O proză scurtă foarte reuşită.	emilia gunea [29.Aug.09 00:05]
Nostimă poveste. In memoria scriitorului a căpătat un aer de text rusesc adevărat. Reuşita scriere memorială !
= Multumesc Emilia	mihai traista [29.Aug.09 12:34]
Multumesc de trecere si de apreciere. Te mai astept, dar mai ales astept sa citesc textele tale, ptr. ca-mi place cum scrii.

Poetul şi cârciumarul

Amintiri din epoca de mămăligă
proză [ ]
Poetul şi cârciumarul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-26 | |

În memoria scriitorului Mihai Nebeleac

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac – Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Marin Slujeru, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc, Ion Ardelean şi alţii – ştiu bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc şi pot adeveri că e autentica. Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al maestrului Mişa, care, cu multă dragoste şi răbdare, mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că va scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?... Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un scriitor slab.

Dar să revin la întâmplarea cu pricina.

Într-una din zilele „fierbinţi” de după revoluţie, când unii dintre foştii tovarăşi, deveniţi peste noapte, domni, şi-au băgat mâinile, pană-n cot prin saltele, hornuri şi prin ciorapul bunicii, de unde au scos teancuri de sute albastre (înălbăstrite de atâta aşteptare a zilei când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi carice…

La fel a procedat şi un cârciumar din satul unde ne făceam veacul. Numai că mintea lui îngustă nu putea concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică. Inima i se făcea cât un purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său palat. Dar nu arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla şi zbiera ca un zmeu, ca nu cumva cineva să creadă că i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi, intră Mişa în cârciumă şi comandă o vodcă, bineînţeles «pe barbă», ca de obicei:

– Dă-mi şi mie o vodcă tovarăşe!... îl rugă pe cârciumar.
Cum îndrăzneşti să-mi spui tovarăşe?!... Eu nu-s tovarăşul tău!... Mie să-mi spui domnule!... Şi nu-ţi mai dau pe datorie, ca pe timpul lui Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacă vreau îţi dau, dacă nu vreau nu-ţi dau!... urla făcând spume la gură, bietul cârciumar, roşu de mânie, dar şi de spaimă că Mişa îl făcuse tovarăş.

Mişa zâmbi de prostia cârciumarului, se aşeză la o masă şi scrise o poezie pe care i-o dedică.

Domnule Tovarăş, am auzit că furi…
Şi că-ţi faci o casă cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte să nu dormi în puf
Ci să mergi în Deltă la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcă, eu mai las din ton…
Hai să presupunem că a fost un zvon.

– Domnule Nebealec, domnule profesor… Vă rog frumos, daţi-mi mie foia cu poezia, n-o mai arătaţi la nimeni, vă rog eu mult!... – îl ruga, aproape plângând, cărciumarul.
– Băi, tovarăşe, eu scriu poezii ca să le public; mâine o să apară-n „Graiul Maramureşului”!... spuse hotărât Mişa.
– Nu-mi faceţi asta dom’ profesor, vă dau două sticle de vodcă, numai daţi-mi poezia şi nu-mi mai spuneţi tovarăşe!... tremura de spaimă cârciumarul.
– Bine dom’le fie şi aşa, da să ştii că ai noroc că eu-s băiat bun, că de era altul!...
– Ştiu, ştiu dom’ profesor… se bucura ca un copil cârciumarul, aducând două sticle de vodcă rusească.
A doua zi, Mişa intră, din nou, în cârciumă şi ceru o vodcă „tot pe barbă”.
– Nu ţine!.. Acu’ gata, chiar că nu-ţi mai dau pe datorie cât voi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai făcut ieri… rânji cârciumarul.
– Păi, n-o să mai fii mult – zâmbi Mişa şi începu să recite poezia:

„ Domnule tovarăş am auzit că furi,
Şi că-ţi faci o casă…”

Tăceţi, dom’ profesor, vă dau ce vreţi şi cât vreţi, numai tăceţi!... – se rugă cârciumarul, turnându-i o dublă de vodcă. Eu am crezut că dacă am rupt foia cu poezia şi am ars-o în sobă numai am de ce să mă tem.
– Până nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobă, ai de ce te teme, aşa să ştii tovarăşe!... spuse Mişa cu glas trimfător, luând paharul de vodcă de pe tejghea.

Frizerul Niculae

Frizerul Niculae
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-26 | |

M-a trezit clopotul mare, din turla bisericii, ce a răsunat ca o binecuvîntare peste sat, aducând aminte bunilor creştini, că e duminică şi a sosit timpul să meargă la biserică. Mai bine spus bunelor creştine, deoarece toţi purtătorii de clop şi nădragi din satul nostru, sunt atât de evlavioşi şi temători de Dumnezeu, încât pornesc cu vreo două ore înainte de a fi chemaţi de sfântul clopot, ca să aibă timp să intre pe la cârciumă pentru împărtăşania de duminica dimineaţă. Aşa e datina, lăsată din moşi-strămoşi, ca o lege nescrisă pe care nu a reuşit nici un popă s-o schimbe, deoarece creştinii din satul nostru sunt mari păstrători de tradiţie. Iar după împărtăşania de la cârciumă, se duc toţi frumuşel la biserică, unde cuminţi clatină din cap, precum gâscanii, în semn că sunt de acord cu spusele părintelui, că e mare păcat, păcat de neiertat, să duci paharul dracului la gură tocmai în sfânta zi de duminică şi încă înainte de sfânta slujbă.
Aş mai fi vrut să lenevesc în pat, dar deodată mi-am adus aminte că astăzi e ziua mea de naştere. Acest gând mi-a trecut prin cap ca un fulger, lăsându-mă paralizat de spaimă.
Această zi îmi stă-n suflet ca un ghimpe de peste cinci ani, de când o ţigăncuşă cu părul de culoarea nopţi hoţilor de cai şi cu ochi de foc de puteai zări talpa iadului în ei, mi-a ghicit că în ziua în care voi împlini patruzeci de ani voi muri de o moarte năprasnică „subit – cum ziceţi voi mai pe domneşte.” Mi-a explicat ţigăncuşa, nu cumva, Doamne fereşte să nu pricep de ce moarte voi muri.
La început am râs de spusele „pirandei”, dar cu cât mă apropiam mai mult de ziua cu pricina, neliniştea din suflet îmi creştea precum cotele apelor, după trei luni de ploaie, nopţile mi-au devenit albe, iar zilele verzi, din cauza sticlei de culoare verde, de la geamurile barului „Paradis”, unde-mi petreceam ultimele zile din viaţă.
Aşa am hotărât ca ultimele zile de pe această lume să le petrec în „Paradis”, căci pe lumea cealaltă… cine ştie?... Mai ales că eu am fost, un foarte înflăcărat păstrător al tradiţiei mai sus amintite (cea cu duminica dimineaţă, înainte de slujbă).
Dar ziua morţii mele, am hotărât s-o sărbătoresc la ţară, în satul meu natal, ascuns după pragul casei părinteşti, unde nici moartea nu se pare, ceva neobişnuit.
Vroiam să mor singur şi în linişte, auzisem eu, că aşa mor măgarii şi mi-am spus că dacă tot am trăit aşa… hai să şi mor la fel.
Aşa că m-am întins la loc, am încrucişat cuminte mâinile pe piept, şi aşteptam să vină „doamna cu coasa” după mine, întru-n fel bucurându-mă că în sfârşit cineva, de sex opus, mă va vizita şi pe mine. Dar se pare că pe „doamnă” o durea în cot, că eu aşteptam, cu mare nerăbdare să rostesc cuvintele: „Vai, ce mare poet piere!”.
Am stat eu aşa până la prânz, dar ea nu se îndura să vină. Plictisit de atâta aşteptare am încercat să citesc din poeziile lui Pablo Romaniuc, să-mi înveselesc sufletul, dar nu am înţeles mare lucru aşa că am renunţat la poezia lui Pablo, care să fiu sincer mi-a întristat un pic sufletul, căci mi-am adus aminte că am dat doua sute de mii de lei pe volumul de poezii, şi am hotărât să mă duc până la birt.
"O fi ce-o fi, las să mă mai caute şi ea moartea, căci eu am aşteptat-o destul!" Mi-am zis ieşind din casă, uitându-mă în toate părţile, ca nu cumva să mă ia pe nepregătite şi să n-am timp să rostesc celebrele cuvinte al împăratului Nero.
Aşa învârtindu-mă n toate părţile ca Titi-Robi, cu chiu cu vai am ajuns la cârciumă, care, spre marea mea mirare era, goală-goluţă, exact cum aş fi vrut s-o văd, eu pe cârciumăriţă (o fată blondă, mică, noadă, /o faci grămadă /şi o bagi sub tine etc. etc. etc.)
Fata citea, după tejghea, un roman siropos (probabil), după chipurile de pe copertă (sigur) de Daniele Estelle. Atunci l-am zărit într-un colţ cu halba băută (nu vreau să mai folosesc cuvântul „goală”, totuşi măcar în ziua morţii mele să fiu serios, ce dracu?...) pe Niculae , frizerul satului. Stătea dus pe gânduri şi trăgea dintr-o penală răsucită din pagina revistei „Aspirina săracului”, pe care a şutit-o din closetul cârciumii (să-l mai aud eu pe careva spunând că revista lui Dinescu nu-i bună la nimic, că dă de dracu cu mine!).
- Fiţi amabilă, aş dori două halbe de bere! Am spus eu (cu vocea-mi lină), de a sărit fata, ca arsă de pe scaun, scăpând din mână cartea, holbânduse la mine ca o juncană virgină la medicul veterinar.
- Vă rog să mă iertaţi, nu am observat când aţi intrat! Se scuză cititocărciumăreasa.
- Nu face nimic! Am liniştit-o eu. Aş dori două halbe de bere!
- Luaţi loc vă servesc eu la masă! Spuse amabil fata, iar eu m-am îndreptat spre masa lui Niculae frizerul.
- Bună ziua! Îmi permiteţi să-vă cinstesc cu o halbă de bere?
- Mănânci calule ovăz? …Ha – ha - ha… - s-a pus pe râs bătrânul.
- Nu e lume la cârciumă, cu toate că-i duminică. Am început eu conversaţia, mirat, căci în alte dăţi nu avei loc să intri, darmite să stai la masă.
- Păi azi e înmormântare în sat, nu toată lumea e proastă ca noi doi să bem la cârciumă, pe bani.
- Cine a murit? L-am întrebat pe bătrân.
- Petrea Chiorul! Cu adânc amar în suflet rosti bătrânul.
- V-a fost prieten apropiat, văd că vă pare foarte rău pentru el. L-am compătimit sincer pe bătrân.
- Da de unde?... Aşa prieteni !... L-am tuns pe datorie. „Numai până la pensie, Niculae!” Se ruga de mine ca un copil, eu l-am crezut om serios, l-am tuns… iar el… uite ce-mi face!... Dracu să-l ia... de parcă n-a putut muri şi netuns. A scuipat furios bătrânul.
Mi-sa făcut milă de bătrân, am vrut să-l liniştesc oarecum, cu toate că nu-mi prea plăcea de el, la fel ca tuturor băieţilor din sat, pentru că ne „belea” până la piele cu maşina s-a de tuns, pe care a adus-o de pe front, şi care mai mult ne smulgea părul decât ni-l tundea.
- Haideţi să bem nea Niculae, lăsaţi se mai întâmplă să moară oamenii, nereuşind să-şi achite toate datoriile! Încercam eu, să-l liniştesc pe bătrân.
- Dacă ar fi numai el, aş tăcea dracului din gură, dar ascultă aici: săptămâna trecută, vine la mine Mihai Surdul şi începe exact ca acesta, „Numai până la pensie, Niculae!”. Eu îl tund ca om, iar el a doua zi o tuleşte pe lumea cealaltă. Înaintea lui, a venit Ilie Bălbăitul „Tunde-mă Niculae, cum primesc pensia, îţi dau banii!”, eu îl tund ca om, a doua zi pentru cine crezi că trag clopotele?... Pentru el, luar-ar dracu’ sa-l ia şi pe toţi ceilalţi, căci aşa a venit la mine şi Ion Şchiopul şi Vasile Mutul şi Ştefan Hârleţ şi Gheorghe Ciocan şi Dănilă Nicovală, de parcă s-au vorovit între ei, eu îi tund ca om, iar ei a doua zi o tulesc pe lumea cealaltă, la dracu-n praznic! Şi-a vărsat năduful bietul Niculae.
„Acesta ar fi bun să-mi tundă duşmanii, ba chiar şi pe unii din prietenii mei.” M-am gândit eu distrat, începând să întocmesc, în gând, o listă lungă cu aceia pe care i-aş trimite să se tundă la nea Niculae. Iar după ce lista a fost gata, i-am mai propus bătrânului încă un rând.
- Ai suflet bun băiete… dar mie nu-mi place să beau de la nimeni pe gratis. Ce ar fi să te tund?... I-a uită-te ce perciuni mari ai de parcă ai fi rabin. Te tund şi pe urmă mai bem un rând! Mi-a tras cu ochiul bătrânul, aplecându-se sub masă, unde ţinea într-o pungă instrumentele de tuns.
- Ce v-a apucat nea Niculae? Ia uite ce-i trece prin cap! Am strigat eu speriat şi din doua salturi am ajuns în stradă. Ia te uită la bătrân... eu îi dau de băut, iar el vrea să mă tundă, ce o fi având cu mine? Bolboroseam eu, fugind speriat câtre casă.
În ziua aceia nu am mai ieşit din casă, dar nici moartea n-a venit după mine, se pare că pragul casei părinteşti te poate ocroti până şi de moarte.

Ești atât de frumoasă Mărio!...

Ești atât de frumoasă Mărio!...
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-13 | |

– Bătă-l drumul țarului, să-l bată de băbălău! Eu nu am timp să mă scarpin în fund de câtă treabă am, iar el, câtu-i ziulica de mare se învârte ca titirezul, pe capul meu. Ducă-se pe pustii cu pețitul său cu tot! Parcă eu altă trebă nu am, decât să stau toată ziua bună ziua, la hala-bala și să mă uit la el cum belește fasolea? Șoptea Măria a Gorunului, de parcă-și rostea rugăciunea de dimineață.
Nici nu crăpase bine de ziuă, iar ea deja bătea cu ochii ulița pustie, pe care vântul gonea turbat rotocoale de fum, trântind ici-colo câte o portiță.
– Nu pot să scap de Pătru Moroșanu, nu pot și pace! Om bătrân și fără minte, nici nu mă trezesc bine dimineața... hop și el! «No ce zici Mărio?». Și uite așa zilnic încearcă să mi se bage sub piele, ca satana sub mânăstire. Își agață medaliile-n piept, ca Irozii din Viflaem și vine să mă pețească... eroul lui foaie verde! I-au zburat toți fluturii din căpățână, cred că acum sună a gol ca toba lui Ieremia a Dobașului. Mare cât crucea de pe Dealu Tătarului și sănătos ca un taur, da munca-i place, ca măgarului fuga... Poate nu mai vine după cele de ieri. Pagubă-n hribe! Oftă amar bătrâna, continuând să privească ulița pustie.
– Ei și ce dacă n-o să vină? N-o să-mi agăț doliu la poartă. Eu mă rog de el să-mi cosească iarba din Prilazuri, iar el se strâmbă la mine ca miercurea la vineri... «Mărio eu îs veteran de război, cunosc carte și am fost căprar, acum am pensie, uite aici!» îmi arată portofelul plin de sute. N-am mai putut răbda, am țipat la el ca la un câine: Ia mai dute-n aia mătii cu tot cu cartea pe care o cunoști! Iar portofelul ști ce poți să faci cu el? Să ți-l bagi în cur! A belit ochii la mine ca vițelul la poarta cioplită și a tăcut mâlc de parcă i-a scuipat cineva în sân. S-a găsit cine să vorbescă despre carte! Cartea din capul lui s-a evaporat demult săraca în cărciuma lui Șchiopu, unde atâta bere a trecut prin mațele sale, că n-ar încăpea nici în Lacul Morii. Nu am auzit eu cum bea Petrea Moroșanu? Găl-găl-găl și halbele se golesc una după alta. După aceea vine la mine: «Ești atât de frumoasă Mărio, ca o fată! Mărită-te cu mine Mărio, pe palme o să te port!» Zici că umblă cu vorbe frumoase-n buzunar. Atunci o să mă mărit cu el când o să treacă cămila prin urechea acului! Când s-a întors de pe front îl pufnea râsul, ori de câte ori mătușile mele îi spuneau să mă ia de nevastă, iar acum «Ești atît de frumoasă Mărio?...» Auziți?! «Ești atît de frumoasă...ca o fată!..» Și atunci cum am fost?... Zi!... Cum am fost? Nu ai găsit una mai frumoasă ca mine? Iar eu te-am așteptat Pătrule! Dacă ai ști cât de mult te-am așteptat... Am stat nemăritată și te-am așteptat cuminte, nu m-am așternut sub nici un veteran întors de pe front, cum a făcut cățeaua de Dochița, la ea ți-ai petrecut toată tinerețea, iar acum «Ești atît de frumoasă Mărio!...» Dispari din ochii mei că te calc în picioare ca pe un vierme! Și s-a dus. Azi nu cred că mai vine, bine că am scăpat. Oftă bătrâna intrând în casă. Vru să pară veselă că în sfârșit scăpă de Pătru Moroșanu.
– Bine că s-a oprit ploaia. Toată noaptea a turnat ca din butoi, nu puteai scoate nasul afară, potop nu alta.
De afară se auzi scârțâitul porții, a început să latre cîinele.
Inima bătrânei începu să bată mai repede, iar în suflet i se făcu primăvară. I s-a părut că aude: «Ești atît de frumoasă Mărio!...»
– Iar vine la pețit! Bătă-l drumul țarului, să-l bată de băbălău!

Comentariile membrilor:

= Măria, draga Mărie...

Valeria Herscovici [14.Aug.09 01:06]

Un personaj cu contur definit, cel puţin în postura prezentată de tine. Şi atmosfera satului e bine prinsă(lume măruntă, dar bogată în pilde înţelepte). Lectura textului îţi trezeşte sentimente calde şi asta-i de bine! Am să-mi permit, cu voia ta, doar câteva mici observaţii: -"Ducă-se pe pustii cu pețitul său cu tot!"...aş înlocui ptr autenticitate său, cu lui - cu peţitul lui cu tot. -" Cartea din capul lui s-a evaporat"...nici evaporat nu-l văd in gura Măriei, e din alt film! - ..."te calc în picioare ca pe un vierme!" nu-i limbaj muieresc, e prea dur... Biata de ea, mi s-a rupt sufletul, dar bine că-i dă mâna să se ţie băţoasă! :))) În altă ordine de idei, îti mulţumesc ptr vizită şi te invit să mai treci şi altă dată, poate mergem împreună la Duiculeasa şi te servim cu un şerbet. Locul, am înţeles că-ţi e cunoscut. :)

Prunele uscate

Amintiri din epoca de mămăligă
proză [ ]
Prunele uscate

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-12 | |

În faţa Sfatului Popular, s-au adunat, cu mic cu mare, aproape toţi oamenii din sat. Bărbaţii, tăifăsuind pe sub plopii de la marginea aleii ce ducea spre uşa sfatului, unii dintre ei aşezându-se pe iarbă, alţii-n picioare… Iar muierile?...ca muierile: ba ţipau în gura mare una la alta, ba şuşoteau una la urechea alteia câte un mare „sicret” interzicându-i cumetrei ca nu cumva aceasta să scape vreo vorbuliţă „Da cum se poate, doar mă ştii că eu nu-s de acelea… eu ştiu să pastrez „sicretul” , nu ca…” şi aici pomenea numele altei cumetre cu care era certată.
Toată lumea aştepta, discutând şi pronosticând cum se va termina problema, adică judecata lui Ivan Ciornei, pe care jidanul Mendel l-a tras în judecată, adică l-a dat la împăciuire… Dar pentru ce motiv?... Nu prea ştia nimeni ceva sigur. Unii spuneau că pentru ceva bani, alţii spuneau că la mijloc erau ceva lemne, alţii spuneau că nişte prune uscate era motivul sfadei. Nimeni nu ştia ceva sigur, dar fiecare auzise ceva, fiecare avea varianta lui, după care trăgea concluziile. Numai baba Hafiţa ţipurea ca s-o audă toţi, că numai ea ştie adevărata pricină a sfadei dintre jidovul Mendel şi bietul Ivan, şi că acesta (motivul) nu era nici banii, nici lemnele, nici prunii sau prunele, ci motivul era că Ivan i-a rupt jidovului puturos patru dinţi de aur deoarece l-a prins pe acesta cu noră-sa Vasilena.
Din spusele bătrânei s-au iscat alte contraziceri, s-au tras alte cocluzii, fiecare îşi exprima părerea în felul său, unii îi luau apărarea lui Ivan că-i sărac şi plin de necazuri şi că nu are de unde să-i întoarcă datoria lui Mendel, alţii dimpotrivă ţineau cu jidanul, spunând că din cauza unora ca Ivan, Mendel nu mai vroia să împrumute bani nici gospodarilor de treabă din sat.
- Mendel, Mendel, vine Mendel!... – a trecut vestea prin mulţime, ca freamătul prin codru. Deodată mulţimea tăcu, se stinse orice zgomot, cum se stinge focul când arunci o găleată de apă pe el. Cei ce stăteau jos s-au ridicat în picioare, toţi îl salutară respectuos pe Mendel. Bărbaţii scoţându-şi pălăriile de pe cap, iar femeile aplecându-şi umile capetele:
- Săru’ mâna domnu’ Mendel!..
- Să trăiţi Domnu’ Mendel!...
- Să vă dea Domnul sănătate, domnule Mendel!... – salutările veneau din toate părţile gâdilând plăcut urechile păroase şi clăpăuge ale jidovului, mândria şi bucuria că-i respectat de toţi îl umflau cum umflă aerul roţile de la tractorul „ceapeului”.
- Lăudăm pe Isus tovarăşe Mendel! – se auzi vocea de bariton a lui Gheorghe Pupăză. Un hohot de râs a cuprins întreaga mulţime. Ştiau toţi că Mendel nu credea în Domnul nostru Isus Hristos, iar pe deasupra de când a devenit comunist nu mai credea nici în Dumnezeu. Nega existenţa Lui, sau glumea că Dumnezeul lui e buzunarul: „Ai buzunural plin, atunci Dumnezeu e la cheremul tău, n-ai bani în buzunar nu-l ai nici pe Dumnezeu!” – asta era filosofia jidovului.
La salutul lui Pupăză, Mendel n-a răspuns nimic, doar i-a aruncat o privire ameninţătoare ca un fel de : „Las’ că-ţi arăt eu ţie!” şi a intrat în clădirea Sfatului Popular.
N-a trecut multă vreme că apăru şi Ivan Ciornei împreună cu şeful de post, care-l aducea pe Ivan, ca nu cumva acesta să fugă de la „marea judecată”.
- Lăudăm pe Isus! – a salutat Ivan.
- În veci amin Ivane! Bine ai făcut că l-ai stomatologit pe jidan! – strigă bucuros Gheorghe Pupăză. Ivan n-a spus nimic, numai şi-a aplecat capul şi a intrat, după şeful de post pe uşa Sfatului Popular.
Intrând în camera de şedinţe, lui Ivan îi stătu inima-n loc de frica domnilor ce aşteptau să-l judece.
Se afla acolo şi primarul, se afla şi secretarul şi domnul învăţător şi încă un domn mărunţel, probabil din Sighet sau de la judeţ, deoarece pân’ acuma, Ivan nu-l mai văzuse.
„Îştia toţi s-au adunat să mă judece, nu voi scăpa de puşcărie!... Dracu’ m-o pus să-l bat pe jidan? Nemernicul, ia uite ce-i trecu pân cap!… I s-o făcut dor de hârjoneală cu muieri tinere!... Dacă ar afla fecioru’ meu i-ar crăpa capu-n două, mama lui de jid împuţit!... Bine că noră-me mi-o zâs mie. Hâtră fată, i-o zâs jidanului că-l v-a aştepta în şoprul de fân, iar pe urmă m-o trimis pe mine. Ha-ha-ha… da ce i-am mai dat-o pe cocoşă, nu se va mai lega el de noră-me cât o trăi, o ţinea minte! Oare cât mi-or da îştia? – se întreba bietul Ivan.
- Ştiţi pentru ce v-am invitat? – i-a întrerupt gândurile primarul.
- Da cum să nu ştiu? –se miră Ivan că-l întreabă primarul.
- Bine dacă ştiţi!... Atunci ar fi bine să recunoaşteţi cu ce i-aţi greşit tovarăşului Mendel şi o să încercăm să rezolvăm problema aici, dacă nu… aveţi grijă căci tovarăşul poate să apeleze la judecătoria din oraş, iar acolo ştiţi şi singur.
- Ştiu, ştiu domnule bdirău, îl întrerupse Ivan bucuros că s-ar putea să scape şi să nu-l închidă pentru că l-a bătut pe „împuţitul de jid”.
- La toate şedinţele şi adunările vă tot repet să nu-mi mai spuneţi domnule ci tovarăşe, aţi înţeles?
- Am înţeles domnule bdirău!... Cum să nu înţeleg?
- Mă bucur! – zâmbi primarul, iar acum, vă rog să ne povestiţi cu ce i-aţi greşit tovarăşului Mendel?
- Păi ştiţi cum o fo’ domnilor? – începu Ivan să povestească.
- Tovarăşilor! – se răsti la Ivan domnul mărunţel ce venise tocmai de la oraş să-l judece.
- Păi aşe o fo’ domnilor tovarăşi… acum e mare zăpuşeală noapte-n casă, iar eu i-am zâs noră-mi să-mi aşterne-n şoprul cu fân, o cergă ca să dorm acolo.
- Nu ne mai turna gogoşi cu noră-ta şi cu şopronul de fân, ce ne interesează pe noi şopronul tău de fân?... Treci la subiect!... – se enervă primarul, trecând de la „dumneavoastră” la „tu”.
- Păi, cum nu vă interesează şopru’ meu?... – căscă gura de mirare Ivan.
- Lasă matale şopronu-n pace şi treci la subiect – se amestecă-n vorbă domnul mărunţel.
- Păi, da şopru’ e subiectul, acolo l-am bătut pe Mendel, acolo i-am rupt şi dinţii…
- Ce i-aţi făcut?... – sări ca ars primarul.
- Cum aşa?... Tovarăşul Mendel ne-a spus că a căzut de pe scară s-a lovit şi aşa şi-a rupt proteza cu dinţi de aur – se miră şi secretarul.
- Aşa este tovarăşi, am căzut şi mi-am rupt proteza, eu nu ştiu despre ce vorbeşte Ivan, probabil vrea să mă compromită-n faţa dumneavoastră, să nu-l credeţi stimaţi tovarăşi!...
- Păi nu pe dumneata te-am bătut la mine-n şopru?.. – îl întrebă Ivan pe Mendel, nemaiştiind ce să creadă.
- Nu Ivane, nu, pe mine, nu!.. Ce să caut eu în şoprul tău?... Ha- ha- ha!- râse forţat, strângând din umeri, Mendel.
- Ba pe dumneata te-am bătut domnule Mendel… ştii bine ce ai căutat acolo, la fel cum ştiu şi eu... zâmbi Ivan.
- Vă rog să nu-l credeţi tovarăşi! Minte, minte, vrea să mă compromită-n faţa dumneavoastră, eu nu am fost în şopronul lui, pot să jur chiar pe Evanghelie de faţă cu preotul dacă vreţi, se apăra Mendel, aproape strigând, era roşu la faţă de mânie, ca un rac.
- Tovarăşe Mendel, vă rog nu uitaţi că sunteţi comunist, i-a atras atenţia tovarăşul mărunţel ce venise de la oraş să-i apere drepturile.
- Şi pe deasupra nu aţi fost niciodată creştin – adăugă primarul, după care-l pofti pe Ivan să-şi continue povestea cu şopronul.
- Şi după cum v-am mai spus, m-am dus în şopru cu fân şi m-am culcat fără nicio grijă ca un prunc. Când deodată-l visez pe Petrea al Cucului, Dumnezeu să-l ierte, că om bun o mai fo’, eu am cărăuşit cu el mai demult la Rădăuţi.
- Lasă dracului visele, şi pe Petrea al Cucului! Nouă spune-ne cum l-ai bătut pe tovarăşul Mendel!
- Minte tovarăşi, minte, nu-l credeţi, vrea să mă compromită, eu vă dau cuvântul meu de comunist!
- Aveţi răbdare tovarăşe Mendel, noi trebuie să audiem ambele părţi, spuse tovarăşul mărunţel şi-i făcu semn lui Ivan că poate continua.
- Aşe după cum am mai spus, tocmai l-am visat pe Petrea al Cucului…
- Naiba să te ia împreună cu Petrea al tău se enervă primarul, nouă să ne spui ce s-a întămplat între tine şi tovarăşul Mendel!
- Păi ce s-a întămplat?... Domnul Mendel s-o suit la mine-n şopru şi pe întuneric, s-o aruncat peste mine, m-o strâns în braţe şi-a începu să mă pupe!
- Minte tovarăşi, vrea să mă compromită, nu-l credeţi – gâfâia Mendel.
- Dar de unde şti matale că a fost tovarăşul Mendel, dacă spui că a fost întuneric? – întrebă tovarăşul mărunţel.
- Păi atunci pe loc n-am ştiut dar am aflat a doua zi dimineaţa.
- Cum ai aflat? – întrebă din nou tovarăşul mărunţel.
- Păi am găsit ceasul domnului Mendel. Ceas de aur nu are nimeni în sat în afară de el, mai văzusem la domnul Mendel ceasul, aşe că i l-am adus înapoi – spuse Ivan scoţând din buzunar un ceas de aur legat la un lănţişor destul de gros tot din aur şi începu să-l legene în faţa lui Mendel care, la vederea ceasului, a holbat ochii şi înghiţea-n sec ca peştele pe uscat.
- E ceasul dumneavostră tovarăşe Mendel? – întrebă tovarăşul marunţel.
- N-nu-u-u!... Eu n-a-a-am avut asemenea ceas, al meu a fost un pic mai mic… -minţi Mendel roşindu-se ca para focului de ruşine, dar şi de necaz că trebuia să renunţe de binăvoie la ceasul său de aur.
- Gândiţi-vă bine tovarăşe Mendel, ceasul acesta împreună cu lănţişorul de aur costă o avere întreagă! – spuse primarul.
- Nu, nu… am mai spus că nu-i ceasul meu, al meu a fost un pic mai mic!
- Dar de ce spuneţi că a fost, nu-l mai aveţi?.. – întrebă primarul.
- A-a-a… l-am dăruit lui nepotu-meu, azi primăvară când a fost la mine – minţea în continuare Mendel.
- Bine, dacă nu-i ceasul dumneavoastră, atunci nea’ Ivan îl poate păstra, ca recompensă pentru că cineva l-a pupat pe întuneric. Oricum nu pentru că v-ar fi bătut l-aţi chemat la împăciuire, nu-i aşa tovarăşe Mendel? – zâmbi şiret primarul.
- Aşa-i stimaţi tovarăşi, cum să mă bată? Eu am picat de pe scară şi…
- Dar atunci la ce dracu’ m-aţi invitat, aşe mândru cu miliţia ca pă un lotru? – spuse hotărât Ivan, întrerupându-l pe Mendel.
- Tovarăşul Mendel a depus plângere împotriva dumitale, pentru prunele uscate, pe care trebuia să i le dai şi pentru care el ţi-a plătit trei sute de lei.
- Ha-ha-ha!... Pentru prune spuneţi, şi eu făceam în gaci de frică c-o să mă băgaţi la puşcărie pentru că i-am rupt proteza, ha-ha-ha… da prost mai pot fi! – râdea Ivan de se prăpădea.
- Minte tovarăşi, nu-l credeţi, vrea să mă compromită!
- Linişte! – se enervă tovarăşul mărunţel - cetăţene Ciornei, recunoaşteţi ca aţi luat de la tovarăşul Mendel trei sute de lei urmând să-i aduceţi prune uscate.
- Da am luat, iar a două zi i-am şi dus o căruţă plină de prune uscate - răspunse indiferent Ivan.
- Minte tovarăşi, mi-a adus a doua zi o căruţă de lemne de prun uscate, eu i-am dat bani să-mi aducă prune uscate nu pruni uscaţi.
- Prune sau pruni e tot un drac! – zâmbi Ivan.
- Cum tot un drac, o caruţă de uscături, nu costa trei sute de lei – se băgă-n vorbă şi secretarul.
- Păi aşe mi-am spus şi eu: ia uite ce prost e jidul mi-a dat trei sute pe o căruţă de vreascuri uscate.
- Ajunge! – îi întrerupse primarul, nea’ Ivane va trebui să-i întorci banii tovarăşului Mendel şi poţi să-ţi iei lemnele înapoi, eşti de acord?
- Cum dracu să nu fiu de acord dacă Mendel mi-a lăsat ceasul de aur…
- Minte tovarăşe, minte nu-l credeţi vrea să mă compromită! – îl întrerupse Mendel.
- Poţi pleca nea’ Ivane, mâine aduci banii la postul de miliţie, iar şeful de post o să-i ducă tovarăşului Mendel.
Ivan dădu să iasă, dar deodată îşi aduse aminte de ceva şi se lovi cu palma peste frunte:
- Ptiu, da uituc mai pot fi!...
- Ce aţi mai uitat? – întrebă curios tovarăşul mărunţel.
- Am uitat să vă spun că am găsit nu numai ceasul, ci şi o proteza de aur, dar nu vă mai bat la cap cu prostii - spuse Ivan şi ieşi.

| index

Baba Haficika

Amintiri din epoca de mămăligă

[ ]
Baba Haficika

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-11 | |

Motto:
„Şi, din nedreptate-n nedreptate,
Nu ştiu cum se face că, la noi,
Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Chiar primind pământul înapoi."

(Adrian Păunescu)

Două săptămâni întregi a umblat Pavlo Păpădie împreună cu Petrea Ferigă după baba Haficica s-o înscrie-n Cooperativa Agricolă de Producţie „Unirea". Dar degeaba, baba fugea de „Unire" ca necuratul de tămâie, ducându-i de nas de azi pe mâine, şi aşa mai deparete până după paştele cailor.
- Ce comunişti sunteţi voi şi cum îndepliniţi o sarcină de partid, dacă nu sunteţi în stare să lămuriţi o babă să se înscrie în colectiv - le-a reproşat secretarul Organizaţiei Comunale a Partidului Comunist Român, Mitică Cimbrişorul.
- Hoaşca asta bătrână e mai a dracului decât însuşi necuratul, tovarăşe secretar!.. Noi mergem la ea de trei ori pe zi şi odată la prânz, dar nu ştim pe unde naiba o poartă dracu'… e de negăsit – spuse necăjit Petrea Ferigă.
- Nu mă interesează cum o înscrieţi, e treaba voastră, dar eu vreau ca până poimâine baba să fie înscrisă-n cooperativă, e clar? - se supără Mitică Cimbrişor.
- E clar tovarăşe sectretar! – răspunseră întru-n glas Păpădie şi Ferigă.
A doua zi, înainte de cântatul cocoşilor, „tovarăşii" băteau la uşa babei. „Bateţi şi vi se va deschide!" grăieşte Cuvântul Domnului, dar degeaba băteau ei, căci nu le deschidea nimeni. Baba o tulise de acasă înaintea lor. Ce să facă bieţii tovarăşi?... S-au aşezat pe prispa casei şi s-au pus pe aşteptat, chiar de-ar fi s-o aştepte zi şi noapte, o vor aştepta! Şi aşa ba povestind, ba sforăind de sunau geamurile, îşi îndeplineau tovarăşii sarcina încredinţată de către partid. Bătrâna Haficica se întoarse abia către seară. Cu desaga pe umeri şi cu un băţ lung, pe care l-ar fi invidiat însuşi patriarhul Avraam, i-a privit pe bieţii „tovarăşi", precum sfânta Varvara pe mucenici şi începu să-i aburească:
- Vai de mine şi de mine, ce musafiri mândri mă aşteptă şi eu nu-s acasă!.. Rogu-vă fain să mă iertaţi… Da poftiţi vă rog în casă, poftiţi!.. – îi invită baba deschizând larg uşa.
Tovarăşii, rupţi de foame, de abia târându-şi picioarele, au intrat şi s-au aşezat pe scaune.
- Da cu ce să vă omenesc?.. Am slănină afumată şi cârnaţi, am cumpărat şi pită albă, proaspătă, se va găsi pentru voi şi-un păhăruţ de horincă, zâmbi bătrîna, numai să aduc o „zidere" de apă proaspătă!...
Cu gândul la slănină, şi la cârnaţi, ba pe deasupra şi la un păhăruţ de horincă, tovarăşii au început să-şi înghită saliva. Şi aşa, înghiţindu-şi saliva de-ţi trozneau urechile, au aşteptat până după miezul nopţii, căci bătrâna nu s-a mai întors cu „ziderea".
A doua zi, tovarăşii, precum partizanii sovietici prin munţii Tatra, aşteptau ascunşi în porumbul din grădina babei, până au prins-o.
- Da’ ce să caut eu o babă proastă şi săracă printre tovarăşii deştepţi şi bogaţi? Nu am nici vacă, nici porc, numai portretul lui Stalin pe perete – glumi bătrâna.
- Aveţi pământ, copii nu aveţi, n-o să puteţi lucra singură pământul, gândiţi-vă bine!.. – o lămureau tovarăşii.
- Mai lăsaţi-mă să mă gândesc... şi aşa nu mai am mult de trăit, că deja mi-am cam mâncat mălaiul, iar după ce mor puteţi să mă-nscrieţi unde vă pică bine!
Nu au reuşit bieţii tovarăşi s-o înscrie pe babă în colectiv, şi s-au întors ca opăriţi să raporteze tovarăşului Cimbrişor eşecul lor.
- Sunteţi nişte terchea-berchea, cum o să luptaţi voi cu adevăraţii duşmani ai comunismului, dacă nu aţi fost în stare să lămuriţi o babă ?... – tuna şi a fulgera tovarăşul Cimbrişor.
- Am s-o înscriu eu!... – zâmbi tovarăşa Ana Neghină, pe care tot satul o numea „tovarăşa Pauker" pentru marea-i dragoste faţă de partidul comunist.
Şi tovarăşa Neghină, chiar a reuşit s-o înscrie pe bătrână în „Tovărăşie". Ce-i drept printr-un şiretlic, dar... „pentru atingerea înaltelor idealuri scopul scuză mijloacele!"- aceasta era filozofia tovarăşei Neghină.
- Mătuşico eu strâng semnături pentru ca să nu dărâme comuniştii biserica din sat!.. – minţise, şireată ca o vulpe, tovarăşa.
- Vai blestemaţii de „comonişti" dărâma-i-ar Sfântul Dumnezeu de pe faţa pământului, să-i dărâme!..- s-a speriat bătrâna. Da’ eu draga mătuşii nu cunosc carte, cum pot să mă iscălesc?
- Puneţi degetul aici în cerneală… aşa, o ajută pe bătrână, şi acum îl puneţi aici pe lista asta. Gata... spuse mulţumită de mârşăvia-i făcută, tovarăşa Neghină.
- Bravo tovarăşa Ana, sunteţi o adevărată comunistă, nu ca ăştia doi… - o lăudă tovarăşul Cimbrişor.
Dar bucuria succesului, a fost de foarte scurtă durată, căci imediat după ce tovarăşii au arat şi au semănat porumbul pe pământul babei Haficica, aceasta i-a dat în judecată pe „hoţii de comonişti" că-i prădaseră pământul. Întâmplarea nu le-a plăcut tovarăşilor de la judeţ.
- De ce i-ai dat în judecată pe tovarăşi dacă dumneata, mătuşico, te-ai înscris de bună voie şi nesilită de nimeni în cooperativă?... Văd aici amprentele degetului tău!... – i-a spus judecătorul la proces.
- Vai de mine domnucule, eu nu m-am înscris în nicio cooperativă!.. Dar buleandra asta „comonistă" mi-a băgat degetul cu de-a sila-n cerneală şi pe urmă, tot cu sila mi l-a pus pe ceva ţidulă.
- Nu se poate aşa ceva, tovarăşa Neghină este o tovarăşă cinstită şi de nădejde – i-a luat apărarea tovarăşul Cimbrişor.
- N-o credeţi tovarăşe judecător, nu am silit-o eu, s-a înscris de bună voie – a protestat tovarăşa Neghină.
- Vai de mine domnucule judecător!... Dacă eu vroiam să mă-nscriu în cooperativă atunci iscăleam cu numele meu, că eu cunosc mai multă carte decât „buleandra" asta... – spuse bătrâna şi apropiindu-se de masa judecătorului, luă tocul din călimară şi pe o coală de hârtie îşi scrise numele şi prenumele atât de caligrafic încât judecătorul a fluierat de uimire. Toată sala a izbucnit într-un hohot de râs.
Judecătorul i-a pedepsit verbal pe vinovaţi şi i-a sfătuit să fie altă dată mai prudenţi cu candidaţii la „Unire".

| index

Comentariile membrilor:

= O poveste foarte reusita.	emilia gunea [24.Aug.09 21:17]
Ce poveste reusita ! N-am citit-o pana acum. Am citit la intamplare ceva scris de tine si imi place cum scrii. Nu doar anecdota este reusita, dar si felul in care ai scris-o. Fara artificii verbale, foarte natural.

Nume de comunist

Amintiri din epoca de mămăligă
proză [ ]
Nume de comunist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2008-02-04 | |

De când Marko Bogar a devenit membru al Partidului Comunist Român, s-a schimbat atât de mult încât vecinii, prietenii, ba chiar nici cei din familia lui, nu-l mai recunoşteau. „Unde-i acel Marko, care cânta în strana bisericii?” - se mirau creştinii din sat. „Unde-i acel Marco, nelipsit din cârciumă, ce seară de seară ne turna la glume şi bancuri, de ne prăpădeam de râs?” – se întrebau stimabilii consumatori de răchie.
- Marco, Marco, mi-ai orfănit cârciumioara, acum ce mă fac eu fără tine?!.. – se văita Vasilică birtaşul, a cărui cârciumă, acum, era goală precum muierea lui Adam în grădina Edenului înainte de-a muşca din măr, căci sătenii veneau mai mult pentru bancurile lui Marco la cârciumă, acum dacă Marco nu-i mai calcă pragul, la ce să mai vină?.. Pot bea şi acasă, căci fiecare, slavă cerului, are horincă!
Iar Marco, nici la biserică, nici la cârciumă…cu alte cuvinte nici Domnul, nici dracul nu aveau nici un câştig de pe urma lui. Şedinţele de partid şi biblioteca, erau singurele locuri unde mai mergea Marco, iar restul timpului citea din Marx şi Lenin.
- Nu ţi-e teamă c-o să te bată Sfântul Dumnezeu?...Du-te, măi omule, la biserică şi dă de slujbe să-ţi ierte Domnul păcatele – îl dojenea pe Marco nevastă-sa.
- Religia este opiu pentru popor!... Destul am bâjbâit prin întuneric, acum a sosit timpul şi lumina Partidului Comunist mi-a deschis ochii şi mi-a luminat sufletul! – răspundea mândru Marco.
- Lăudăm pe Isus! – îl salutau oamenii din sat pe Marco.
- Lăudat să fie-n veci Partidul Comunist Român! - răspundea Marko la salutul creştin, strigând din răsputeri de se cruceau oamenii şi-l ocoleau să nu mai fie nevoiţi de-a se întâlni cu comunistul de Marko.
Nici nu se obişnuise bine, nevasta lui Marko, cu capriciile comuniste ale soţului, când pe capul bietei femei căzu altă năpastă. Născu un copil. Nu, să nu credeţi că acesta era necazul, aceasta era bucurie, necazul era altul, copilul s-a născut taman în ziua sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril, cum era firesc şi precum sfânta datină străbună o cere, ea voia să-l numească pe copil Mihai-Gabriel, cu numele sfinţilor ce urmau să fie protectorii pruncului lumit, sau măcar cu numele unuia dintre ei.
- Nici un Mihai, nici un Gabriel ! – a strigat Marko şi ca să demonstreze cât de hotărât este a bătut din picior, de au sunat geamurile ferestrelor.
- Cum să-l numim altfel, dacă el s-a născut de ziua acestor sfinţi? – a întrebat mirată soţia lui Marco.
- Îl vom numi Dej! - hotărî Marco.
- Vai de mine şi de mine!...- începu să se vaite biata femeie, - nici un sfânt din toată biserica nu are asemenea nume.
- Ce-mi pasă mie de sfinţii tăi şi de biserica ta? Fiul meu va purta nume de comunist, îl voi numi ca pe tovarăşul nostru scump şi drag!
- De ce nu-l numeşti Gheorghe sau Gheorghiu?..Dej este numele tovarăşului, iar prenumele este Gheorghe Gheorghiu – încerca să-l lămurească şi notarul, când s-a dus să facă certeficatul de naştere pentru copil.
- Nume de Gheorghe şi de Gheorghiu întâlneşti la tot pasul, eu vreau ca pe fiul meu să-l cheme Dej – a lovit Marko cu pumnu-n masă.
- Păi bine, dar… - încerca să-l lamurească în continuare notarul pe Marco, însă acesta-l întrerupse brusc:
- Nici un păi!.. Tovarăşe eu am impresia că tu ai ceva împotriva numelui Dej!
Notarul tăcu speriat şi-i eliberă grăbit certificatul de naştere pentru copil.
Dar necazurile nevestei lui Marco nu luară sfârşit. Peste doi ani născu alt prunc, tot băiat.
- Bravo, tovarăşa Vasilena! Încă trei şi Partidul Comunist Român te va decora cu ordinul „Mamă Eroină”- radia de bucurie Marko.
- Lasă-mă în pace cu tovarăşa, eu nu am nevoie de nici un ordin comunist şi nici copii nu mai vreau, ne ajung doi – rosti supărată biata femeie.
- Ce vorbeşti? – se supără de această dată Marko - pentru construirea socialismului avem nevoie de braţe tinere, copiii sunt viitorul strălucit al Partidului Comunist!
- Îl vom numi Petru sau Paul, deoarece mai sunt două săptămâni până la sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel - a încercat, nesigură, să întrerupă discursul soţului despre viitorul strălucit al Partidului Comunist, biata femeie.
- Ia mai termină odată cu sfinţii tăi şi cu numele lor! – se enervă Marcu.
- Dar cum îl vom numi pe micuţ?
- Cum să-l numim, nu ştii …de ce mai întrebi?.. Bineînţeles că-l vom numi Dej!
- Păi Dej l-ai numit deja pe Mihaiţă.
- Să nu cumva să mai îndrăzneşti să-mi numeşti copilul Mihaiţă, numele lui este Dej, iar pe acesta tot Dej îl vom numi - strigă enervat Marko.
- O, bieţii mei copii, de ce v-am mai adus pe lume, dacă nici nume de om n-o să aveţi… a început să plângă biata mamă.
De data aceasta notarul doar zâmbi mirat şi eliberă certeficatul de naştere, fără să-i mai spună ceva lui Marko. Dar când, peste următorii doi ani Marko veni şi-i spuse că şi pe al treilea copil vrea să-l numească tot Dej, notarul îşi pierdu răbdarea:
- Măi omule tu eşti nebun la cap?... Deja ai doi copii cu acelaşi nume, nu se poate să-l numeşti şi pe al treilea tot Dej, gândeşte-te repede la alt nume căci nu am timp de pierdut cu tine!
Luat prin surprindere de către notar, Marko se pierdu cu firea şi răspunse strângând nevinovat din umeri:
- Eu vreau ca toţi copiii mei să aibă nume de comunist, iar eu alt nume de comunist în afară de Dej nu ştiu.
Notarul a stat un pic pe gânduri s-a scărpinat la ceafă şi pe urmă i-a întins lui Marko un ziar al Partidului Comunist:
- Caută şi tu căci acest ziar e plin de nume comuniste.
Marko a început cu mare atenţie să citească ziarul. A stat şi tot a citit în linişte, notarul şi uită de el.
- Am găsit!.. – a urlat de bucurie Marko, de sări notarul de pe scaun, de spaimă.
- Aşa, hai spune ce nume ai ales? – se pregătea notarul să completeze certeficatul de naştere.
- Bangladej ! - răspunse bucuros Marko.

Tovarăşa Paraska

Amintiri din epoca de mămăligă
proză [ ]
Tovarăşa Paraska

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2008-01-10 | |

De tovarăşa Paraska se fereau toţi oamenii din sat. Fugeau să nu se întâlnească cu ea, precum fuge necuratul de tămâie. Toată lumea, de la copii mici până la oamenii-n vârstă, o ocoleau făcând semnul sfintei cruci, şoptind „Tatăl nostru" şi scuipând în sân. Oricine a avut de-a face o singură dată cu ea, acela sigur n-o va uita toată viaţa lui, ci îi va sfătui pe toţi, să nu aibă nici o legătură, fie bună fie rea, cu Paraska.
În primul rând, Paraska era membru al Partidului Comunist Român, însă nu aşa de ochii lumii, cum era Mihaylo Reti, sau Bogdan Kakaylo, care au devenit membrii PCR, după ce s-au întors de pe front: Reti fără un picior iar Kakaylo fără o mână. Amândoi participau la şedinţele de partid, plăteau cotizaţia lunară şi atât!.. Nu, tovarăşa Paraska, nu a fost o astfel de comunistă, ea a fost o comunistă înrăită, o comunistă din cap până-n picioare: în venele ei curgea acel „roşu" sânge comunist, inima ei bătea în ritmul comunist, ea respira comunismul.
„Partidul Comunist, conduce paşii noştri rătăciţi!...Fără Partidul Comunist, noi nu valorăm nici cât o ceapă degerată, fără Partidul Comunist ne-am zbate, cu toţi, ca peştele pe uscat şi am pieri!.." - explica tovarăşa Paraska, oricui, pe cine întâlnea pe stradă. Oamenii se fereau să nu se întâlnească cu ea, ca să nu fie nevoiţi să-şi spurce urechile cu predicile ei comuniste însă, stând la coadă după pâine sau după petrol lampant nu aveau ce face, erau nevoiţi să asculte cu mare atenţie, cu foarte mare teamă şi cu o ură de nedescris în suflet, prorociile tovarăşei Paraska despre viitorul strălucit al Partidului Comunist şi s-o aprobe dând din cap precum gâscanii, că are dreptate. A nu asculta ce zice mătuşa Paraska, era tot una cu a vorbi ceva rău împotriva partidului. Cel care ar fi îndrăznit să n-o asculte cu atenţie, era pe loc categorisit de către tovarăşa Paraska, duşman al Partidului Comunist Român.
„Ferască-l Dumnezeu, pe acel om!.."- îşi făceau cruce cu limba, speriaţi, să nu observe mătuşa, bieţii oameni. „Asemenea om mai bine şi-ar lega o piatră de gât şi s-ar arunca în lacul Coştiuilui!"
În al doilea rând, de mătuşa Paraska, se temeau oamenii şi din cauză că nu credea în Maica Domnului, nici în Fiul lui Dumnezeu şi nici chiar în Creatorul cerului şi al pământului – Sfântul Dumnezeu Tatăl. Şi ca să-şi demonstreze necredinţa, păgâna Paraska scuipa pe Sfânta Răstignire a Domnului nostru Isus.
„Trăznite-ar Sfântul Dumnezeu, din înaltul cerului!" şopteau paralizaţi de spaimă bieţii creştini.
„L-a văzut cineva, vreodată pe Dumnezeu?.. Nu L-a văzut nimeni, pentru că nu există!.." blasfemia Paraska, iar celor prezenţi li se oprea inima-n loc de spaimă.
„Pe Dumnezeu L-au inventat preoţii!... L-au scormonit de sub unghie, ca să aibă cu ce speria lumea ce băjbâie prin întuneric." - striga Paraska, completând discursurile sale cu câteva citate din operele lui Marx, Engels şi Lenin, pe care le-a memorat ca să vadă „prostimea creştină" cât de mult i-a iluminat mintea Partidul Comunist.
Singura care nu se temea de tovarăşa Paraska, era bătrâna Haficka. Aceasta unde o întâlnea o scuipa şi o blestema: „Conduce-te-ar partidul tău „comonist" la dracu-n praznic, dar-ar sfântul Dumnezeu să-ţi putrezească oasele în groapa Pereslopului iar sufletul să-ţi ardă-n focul veşnic al iadului. Mira-s-ar lumea de capu-ţi „comonist"!... striga din răsputeri Haficka şi căzând în genunchi lua Sfânta Cruce şi săruta sfântul pământ care „ne hrăneşte pre noi păcătoşii şi o suportă pe „bezbojniţa" * de Paraska. „Bătu-te-ar!..." - începea s-o blesteme, cu o listă lungă de sfinţi, proroci, apostoli şi mucenici, aşezaţi în ordinea alfabetică, începând cu patriarhul Avraam şi terminând cu sfântul Zebedeu, tatăl fiilor tunetului, după care începea să invoce, ca să cadă asupra capului păgânei, toate toioagurile sfinţilor, toate săbiile de foc ale serafimilor, clopoţelul de aur cu care cheamă Sfântul Dumnezeu îngerii la cină, ba chiar şi grebla cu care sfinţii îngeri adună dimineaţa stelele de pe sfintele ceruri. După aceea, bătrâna Haficka trecea la altă categorie de blesteme, invocând toate forţele văzute şi nevăzute ale iadului, începând de la Scaraoţchi până la ultimul slujitor al împărăţiei întunericului. Cu toţii erau invitaţi s-o pedepsească pe „leorva comonistă". Tot fumul şi flăcările iadului, toate cazanele umplute cu catran şi smoală, toate furcile şi coarnele diavolilor cădeau pe capul „procletei"**. Lumea nu mai putea de bucurie când se nimerea ca Haficka s-o întălnescă pe tovarăşa Paraskca.
Ce n-ar fi dat, biata Paraska, ca să se răzbune pe Haficka, pentru toate obidele, batjocurile şi blestemele răbdate. Ce-i drept, a încercat ea să se răzbune, a reclamat-o şi la partid, şi la miliţie, a dat-o şi în judecată la împăciuirea locală, a declarat-o în câteva rânduri duşman al Partidului Comunist şi al poporului la şedinţele de partid, dar în zadar… Nimeni nu vroia s-o pedepsească pe „răzvrătita" de Haficka. Niciunul din tovarăşi nu i-a luat, măcar o dată, o singură dată apărarea, în faţa bătrânei. Nici tovarăşul şef de post, plutonierul adjutant Fedia Caşcavaliuk, nici tovarăşul secretar al organizaţiei comunale de partid Mitea Capustaniuk nu vroiau s-o pedepsească pe baba Haficka, pe care tot satul o iubea pentru curajul şi isteţimea ei.
Haficika şi-a dovedit curajul şi isteţimea, încă de pe vremea când au intrat ruşii în sat şi au agăţat portretul lui „batiuşka" Stalin pe peretele din faţă, al Sfatului Popular.
„Spune-mi, rog-te fain domnucule copitan, cine-i aiesta sfânt, din sfânta „zobrajenie?"*** -făcându-şi Sfânta Cruce şi împreunând mâinile ca pentru rugăciune, a întrebat Haficika, pe unul dintre ofiţerii ruşi, ce se plimba ţanţoş, prin faţa primăriei.
„Mamaşa eta este Iosif Visarionovici Stalin, care gonit din ţara voastră pe neamţ rău!" răspunse mândru ofiţerul sovietic.
„Sfânt, sfânt, sfânt eşti tu Iosipe şi cum naiba te mai cheamă, care ai alungat neamţii din ţara noastră, acum milueşte-ne pre noi încă odată şi alungă-i şi pe ruşii care ne pustiesc ţara, ca lăcustele Eghipetul!..." întindea Haficka mâinele împreunate spre portretul lui Stalin.
„Starostele"**** satului, care a auzit întâmplător, rugăciunile femeii, s-a făcut mai alb decât varul, iar ofiţerul rus s-a holbat la ea ca viţelul la poarta nouă, a scuipat furios şi s-a dus de la bătrâna scărpinându-şi ceafa.
Degeaba i-a ameninţat tovarăşa Paraska, ba pe şeful de post, ba pe secretarul de partid, că va face plângere împotriva lor, la tovarăşii de la judeţ, dacă n-o pedepsesc pe baba Haficka, însă nici unul dintre ei n-a luat nici o măsură împotriva bătrânei. Atunci, Paraska a hotărât să-i înveţe minte pe tovarăşii care degeaba mănâncă pâinea Partidului Comunist, şi nu iau nici o măsură împotriva duşmanilor poporului şi a început să-i critice ba pe unul, ba pe altul la şedinţele de partid, că nu-şi fac datoria faţă de partid, căci sub nasul lor, pe toate izvoarele şi părâiaşele, se fierbe horinca şi se taie viţeii mai ceva, cum tăia Irod prunci la Betleem.
Atât tovarăşul Caşcavaliuk cât şi tovarăşul Capustaniuk, ştiau foarte bine ce se fierbe şi ce se taie în sat, căci din acel fiert şi tăiat, cam un sfert intra în burţile lor mari şi rotunde, ca de muieri gravide, de aceea amăndoi strângeau, nevinovat din umeri, prefăcându-se că nu au habar despre ce vorbeşte tovarăşa Paraska.
Văzând că nici de această dată tovarăşii nu iau nici o măsură împotiva babei Haficka, Paraska a trimis căteva „rapoarte" tovarăşilor de la judeţ, care şi-au aplecat urechea la plângerile ei, au trimis o comisie la faţa locului şi i-au schimbat pe „obdielarii de tovarăşi" în altă localitate punând în locul lor doi tovarăşi de nădejde care ascultau orbeşte de tovarăşa Paraska, amendând pe toţi aceia, pe care ea avea necaz. Pentru oamenii din sat au venit vremuri amar de grele.
Numai pe bătrâna Haficka nu s-a putut răzbuna Paraska, deoarece aceasta, isteaţă cum a fost întraga-i viaţă, repejor a tulit-o în lumea drepţilor, însă nu înainte de a o mai „blagoslovi"***** odată pe „bezbojniţa de comonistă" şi în semn de mare respect pentru ea, s-a pleznit de trei ori peste fundul gol, pe care l-a dezvelit pentru ochii tovarăşei.
„Acum Haficka stă în faţa Dreptului Dumnezeu şi-i povesteşte toate mârşăviile şi toate faptele tale murdare pe care le-ai săvârşit nemernico!..." i-a spus, rupt în buză Hreţyko Pipika, întâlnindu-se cu Paraska, beat criţă.
„Las' că-ţi arăt eu ţie!... O să te satur eu de Dumnezeu!.. l-a ameninţat Paraska pe Hreţyco.
A doua zi după ce s-a trezit din beţie, Hreţyco se văita şi se căia, de cele spuse, dar ce mai putea face?... Vorbele n-ai cum să le mai întorci. Ştia el bine că Paraska n-o să-l ierte, ci se va răzbuna crunt, dar până la urmă s-a împăcat cu gândul şi aştepta în ficare zi să-şi ispăşescă pedeapsa. Mult nu i-a trebuit să aştepte, căci într-o noapte Paraska l-a mirosit că fierbe horinca, în pârâul de la capătul grădinii.
Nu s-au ivit bine zorii şi Paraska deja bătea, cu zarvă multă la uşa şefului de post, de parcă năvăliseră peste sat tătarii.
- Ce s-a întămplat?... – întrebă speriat şeful de post, frecându-şi ochii.
- Veniţi repede tovarăşe, căci vecinul meu Hreţyco Pipika, acest duşman al Partidului Comunist, toată noaptea a fiert horinca! – a raportat Paraska frecându-şi mâinile de bucurie.
- Trebuia să mă anunţaţi mai repede, acum până ajungem, poate să ştergă toate urmele şi n-o să avem dovezi!.. – i-a reproşat tovarăşei şeful de post.
- Nu vă faceţi probleme tovarăşe, eu am văzut în ce loc a ascuns damigenele cu horincă, îmbrăcaţi-vă repejor, eu până atunci fug să-l trezesc pe tovarăşul secretar de partid!...-a rostit pe nerăsuflate Paraska.
Mergând spre casa lui Hreţyko Paraska le-a povestit tovarăşilor cum a văzut cu ochii ei pe acesta îngropând două damigene pline cu horincă, pe care a fiert-o toată noaptea, sub doi meri, chiar în mijlocul grădinii lângă claia de fân.
Şeful de post, la început, numai aşa „de ochi lumii" a început să caute prin casă, apoi a cotrobăit şi prin şură pe urmă şi-a băgat mâna şi prin căpiţele de fân până a ajuns la cei doi meri indicaţi de tovarăşa Paraska.
- I-a adu mătăluţă cetăţene Pipika o cazma şi sapă sub acest măr!... – i-a poruncit, zămbind cu gura până la urechi, şeful de post lui Hreţyko.
Hreţyko îndată aduse cazmaua şi începu să sape cu mare grijă de parcă căuta cine ştie ce comoară preţioasă, până a scos din gropă o damigeană de zece litri. Şeful de post înhaţă damigeana şi-l privi pe Hreţyko, care rânjea la el dezvelindu-şi dantura cariată.
- Îţi arde de râs banditule!.. Habar nu ai cum o să râzi tu la urmă!... – l-a ameninţat şeful de post.
- Ba eu cred că am habar…
- Gura imbecilule!... Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu tovarăşul şef de post?!... – a zbierat secretarul de partid. – Ia sapă repede şi sub mărul acesta!..
Hreţyko a început să sape şi sub celălalt măr, de sub care a scos încă o damigenă de zece litri. Paraska, ascunsă după gardul viu chicotea de bucurie.
- Aşa... Iar acum, după ce avem corpul delict, mătăluţă cetăţene Pipika eşti arestat şi o să mergi cu noi! – spuse cu o mare satisfacţie în glas şeful de post.
- Tulai Doamne, da ce am făcut de vreţi să mă legaţi ! – zâmbi fericit Hreţyko, de parcă tocmai primise vestea că a câştigat la loterie.
- Ia numai fă pe prostul!... Toată noaptea ai fiert horinca şi asta-i interzis de lege.
- Poate am fiert, poate nu am fiert… dar fără dovezi nu mă puteţi aresta! – spuse cu îndrăzneală Hreţyko zâmbind şi mai tare.
- Ia te uită ce deştept eşti!... Păi damigenele acestea ce sunt, nu sunt dovezi?... Mai mari dovezi nici nu-mi trebuie pentru a te aresta! – strigă enervat şeful de post.
- Şi ce lege, mă rog, vă dă dreptul să arestaţi oamenii pentru că ţin apa în damigene?... – îl pufni râsul pe Hreţyko.
- Ce tot îndrugi acolo, crezi că eu n-o să gust din damigene?...
- Gustaţi sănătos şi o să vă convingeţi că damigenele sunt pline cu apă! – continuă să zămbescă şiret Hreţyko.
Şeful de post a gustat din ambele damigene şi l-a privit mirat pe Hreţyko, cum l-au privit evreii din Cana Galileii pe Domnul Isus transformând apa în vin.
- Tovarăşe secretar ori mi se pare mie, ori damigenele sunt într-adevăr pline cu apă… gustaţi vă rog şi dumneavoastră!...
- E apă tovarăşe, apă chioară! – spuse convins secretarul de partid.
- Ce v-am spus eu?... Iar dumneavoastră nici una, nici două mă arestaţi!.. – ia reproşat Hreţyko.
- Naiba să te ia cetăţene Pipika!... Dar ia spune mătăluţă, de ce ai îngropat damigenele sub aceşti pomi?
- Aceşti doi meri, i-a sădit taică-meu, iartă-i Domne, păcatele!.. – şi-a făcut Hreţyko semnul crucii. Tare bun om a mai fost, se mai întorcea acasă, din când în când, beat ca un porc, dar…
- Ia nu-mi mai îndruga tu mie verzi şi uscate, ci explică-mi pe scurt, de ce ai îngropat damigenele sub aceşti meri?- aproape strigă, nervos şeful de post.
- Tocmai asta vreu să vă explic. Taică-meu a adus aceşti meri, pe jos tocmai din Sarasău, că pe aicea nu prea erau pe atunci…
- Naiba să te ia, împreună cu tatăl tău şi cu merii voştri, mie spune-mi scurt şi la obiect de ce ai îngropat aceste damigene umplute cu apă !...
- Păi taică-meu, să-l ierte Sfântul Dumnezeu…
- Arde-la-r focul iadului, pe tac-tu şi pe tine împreună cu el! – îşi pierdu răbdarea tovarăşa Paraska, ascunsă după gardul viu.
- Înainte de a muri, - continuă Hreţyko, - m-a pus să jur cu mâna pe Sfânta Evanghelie, că apa în care o să-i scald trupul neînsufleţit o s-o pun în două damigene pe care am să-le îngrop sub aceşti meri aduşi de el tocmai din Sarasău. Ce era să fac? Trebuia să-l acult pe taica, căci tare bun om a mai fost, cu toate că se mai îmbăta ca un porc – ba îl lăuda, ba îl vorbea de rău, Hreţyko, pe răposatul său tată.
Dar cine să-l mai asculte?... Amândoi tovarăşi, alergau ţinându-se de burtă şi vărsând de le ieşeau ochii din orbite.
Chiar în acea zi, şeful de post şi secretarul de partid, au fost internaţi la spital, amândoi bolnavi de hepatită.
După ce s-au externat, nici în ruptul capului nu au vrut să se mai întoarcă înapoi în satul tovarăşei Paraska, pe care a exclus-o Partidul Comunist din rândurile sale.
Cât despre Hreţyko Pipika, mai fierbe şi acum horinca, dar tot pe ascuns să nu-l vadă Paraska, cu toate că nu mai e interzis… cine ştie, „vrăjitoarea de Paraska e în stare de orice!..."

* bezbojniţa = femeie fără Dumnezeu

** procletă = blestemată

*** zobrajenie = icoană

**** starostele = primarul

***** blagoslovi = binecuvânta

Robotul

Robotul
proză [ ]
text umoristic

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-26 | |

Prof. dr. Costică Popadusin, directorul spitalului ”Ultima Vestire”, de nervi nu-și mai găsea locul, ochelarii, ceasul și nevasta niciodată înainte de ora 24 acasă (ora 24 pentru cei de la oraș, miezul nopții pentru cei de la țară, iar pentru polițiști limba ceasului a mică e ascunsă sub a mare).

Se sfătuise și cu subalternii săi dr. Ionică Gropasin, medicul general Mitică Lopatin și cu asistentul Vasilică Aminamin, dar degeaba, nu găsiră nicio soluție ca să iasă din încurcătura în care intrară odată cu primirea ajutorului umanitar de la poporul japonez, care consta într-un medic-robot.

Ei și de atunci începu beleaua dracului. Ei, elita spitalului nu mai aveau niciun cuvânt de spus. Dacă înainte el, prof. dr. Costică Popadusin spunea unui pacient că mai are de trăit trei luni, apoi acela nu-i ieșea din cuvânt, ba câteodată se căra și mai repede, iar acum medicul-robot repetă ca un papagal ”Atenție pacient... diagnostic-tratament” și se fac sănătoși pacienții cărora el, nu le-ar fi dat două zile de trăit.

– Nu așa nu mai merge! – trânti cu pumnu-n masă – fie el robot japonez, fie ce o vrea, dar nu poate fi mai deștept decât mine, care am studiat la ”Ștefan Gheorghiu”! Mă duc la el și-l derutez în așa fel încât nu va mai veni nici dracul să-și mai facă analizele. Îi arăt eu lui ce înseamnă un prof. dr., mama lui de robot împuțit! – mai trânti odată cu pumnul în masă și se îndreptă val-vârtej spre cabinetul robotului.
– Atenție pacient! – îl luă în primire robotul cum intră pe ușă. – Ce te doare?
– Mă doare-n cot! – trânti profesorul făcând eforturi să nu pufnească în râs.
– Mâine aduci urină pentru analize! – răsună vocea metalică a robotului.

Parcă asta și aștepta profesorul, că se duse acasă ca vântul și se puse pe treabă.
Prima și prima dată a cautat un borcan, pe urmă a prins pisica și atât strâns-o, a învârtit-o pe toate părțile, a stors-o ca pe o lămâie, până biata a făcut pipi în borcan. Mulțumit că ce-a fost mai greu a trecut, s-a dus la fiul său care urină și el în borcan, după două ore de muncă de lămurire și trei sute de lei și așteptă să vină ora 24 să se întoarcă nevastă-sa acasă.
Duduia Popadusin ascultă plictisită necazul soțului, dădu din mână a lehamite, trase un ”pi-șșșșșșșșș...„ în borcan și se culcă obosită. Fericit profesorul urină și el, după care se apucă să amestece cu o linguriță urina din borcan.

A doua zi cine credeți că era primul la ușa medicului-robot?... Corect!... Profesorul Popadusin.

Robotul luă în mână borcanul îl duse la ochi și începu:
– Atenție pacient! Diagnostic-tratament: pisica e perfect sănătoasă!... Copilul nu e al tău!... Nevastă-ta s-a culcat ieri de cinci ori cu trei bărbați printre care tu nu figurezi!... Iar tu când te masturbezi dă-te departe de calorifer să nu dai cu cotul în el și nu o să te mai doară!...

(comentariu de pe Agonia)

= Excelent	Daniel Ionuţ Vasile [26.Sep.09 23:02]
Domnule Traista, am râs cu lacrimi:), un text comic excelent, am să dau linkul şi la câţiva prieteni. Baftă multă în continuare şi spor la scris.

Partea XI-a Imagistică artistică aluzivă în proză scurtisimă şi umor ritmat
proză [ ]
Dialog cu scriitorul Mihai Traistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Filip Tănase [filipisime ]

2009-09-29 | |

Adagio la toate subiectele.

Filipismele de altădată, cu care am venit de la Trustul de presă Flacăra, erau structuri monovalente fără altă înnoire. Acolo le publicam o singură dată pe lună şi-ntr-un spaţiu incomparabil mai mic decât pe Agonia.net.
Academia Agonia.net mi-a oferit o imensă posibilitate de a publica zilnic, şi de a-mi ţine aproape text după text, fapt pentru care am ajuns la o mare înnoire a lor. Am trecut de la texte risipite la texte concentrate, pe anumite tematici, am ajuns la stilistica aluzivă şi apoi la cea personalizată.
Recent, în ultimele două părţi, am introdus şi dialogul cu scriitori sau umorişti ca Ştefan Durlai, Ion Dobre, ocazie cu care fac schimburi de idei, pentru îmbunătăţirea acestora.
M-am depersonalizat după cum se ştie, în ideea ca într-un viitor nu prea îndepărtat, să las rubrica deschisă pentru confraţii mei de la Agonia.

Dialog imagistic cu scriitorul Mihai Traistă.
Robotul- piesă umoristică de pe Agonia. Net din 26.09.2009


Replica mea de ambasador al doctorului Popadusin

Robotul-descriptio evolutionum.
Sculă nesuferită şi rigidă, ca o stafie nazistă, lipsită de organe senzitive, lipsită de poezie, de tandreţe, de metafore şi alte asemenea fineţuri, făcută din materie primă românească , atunci când siderurgia noastră vindea la preţuri de nimic, şi după aceea s-a autofalimentat, prin generozitatea bietului Ceaşcă..
Sculă făcută cadou de japonezi, acum 20 de ani, ţinută la prăfuit în depozit, dar care nu şi-a pierdut mondenitatea şi modernitatea, aşa prăfuită cum a fost, scoasă din arest acum, şi venită peste capul nostru, al diagnosticienilor de înaltă ţinută prin teritoriile noastre şi care ne-a falimentat acum pe noi, mai ales în timp de criză.
Norocul nostru că ne-am asigurat câte o vilă şi un cont în bancă, în insulele Virgine şi Malibu, unde ne-am lăsat câte o amantă credinciosă, cărora le-am declarat o dragoste veşnică, veşnicie pe care le-au declarat-o şi alţi confraţi de-ai noştrii. Dar-ar ciuma lui Caragea peste creatorii voştrii şi peste tine, epidemie de rugină acută care să –ţi erodeze toate subansamblele cu care faci comenzi de precizie înaltă.
Noi ne descurcam cu erorile noastre umane de diagnostic admise de standardele noastre încă în vigoare( după unii depăşite), după alţii: lasă că merge şi aşa.
Sculă nenorocită, din cauza căreia diagnosticile noastre sunt sfidate acum de toţi pacienţii noştrii, care sunt tentaţi să vină direct la tine, iar noi să ne pierdem şpaga cu care ne întreţineam în crizele care au început să explodeze.
Să-ţi fie ruşine, că mi-ai spus mie cum că copilul nu-i al meu, dar nici măcar nu mi-ai spus al cui e, ca să fac proces de paternitate. Nu ştie nici măcar bietul de el cui să se adreseze în instanţă ca să intre în drepturi retroactive.
Mi-ai luat iluzia că nevastă-mea este iubirea vieţii mele, când tu mi-ai spus că aceeaşi declaraţie de amor a făcut-o la mulţi, şi acum datorită ţie, toţi au aflat unul de altul. Să-ţi fie ruşine robotule!
Nu vezi că nu eşti bine primit în teritoriile noastre şi că datorită ţie medicii diagnosticieni nu pot să primească salariile mărite de guvern.
Încă o dată îţi spun: să-ţi fie ruşine.
Mă rog la Dumnezeu să intri în muzele lui conu’ Zarafu şi ale jupânesei Elis Râpeanu, care e prinţesa epigramiştilor din medicina românească
Nu vezi că te-ai uzat, că ai îmbătrânit, şi că o să ieşi din funcţiune, şi că în curând o să restabilim diagnostice puse la ochiometru, şi o să ne restabilim cu ocazia asta şi bugetul care este în pericol, împreună cu prestigiul nostru medical.

Concluzii
Robotule, ai grijă, îţi jur pe protezele mele care joacă în cavitatea bucală, că dacă nu te potoleşti, am să te dau pe mâna muzelor lui Laurenţiu Ghiţă şi ale lui Sorin Olariu, precum şi a prinţesei Atroppa Beladona , care o să facă din tine afiş de plenară amânată, de-o să mă ţii minte câte ore de funcţionare o să mai ai. Apropos, n-o să-ţi iert niciodată faptul că m-ai deconspirat cu pisica pe care tu spui c-am victimizat-o şi acum această nesuferită mi-a făcut proces de mal praxis şi mă cheamă în judecată pentru rele tratamente prin comisia de protecţia animalelor, situaţie care mă pune în imposibilitate de a-i acorda daune, din cauza loviturilor de imagine pe care mi le-ai dat, de mă ocolesc toţi pacienţii care au devenit muţi, parcă le-ar fi mâncat pisica limba.
Închei dizertaţia mea de apărare împotriva ta, cu acel catren al tuturor încornoraţilor, pe care l-am spus şi altora şi ţi-l repet şi ţie, citez:

Corneanu
Corneanu, când în căsnicie
Vorbeşte cu a lui soţie,
Îi spune scumpă jumătate
Şi-ntr-adevăr are dreptate.

E jumătatea lui, nu zic
Chiar de lege e constrânsă,
A doua jumătate însă
E-a unui vechi şi bun amic.

Cu durere în suflet Prof.dr. Costică Popadusin

Comentariile membrilor:

= atenție excelență	mihai traista [29.Sep.09 23:27]
am citit maestre și fiți sigur că o să pledez în favorea robotului fie el și japonez. cu respect! pe curând!
= atenţie	Filip Tănase [30.Sep.09 07:36]
Maestre Mihai Traistă, facem o altă variantă a războilui Dryfuss, în care prea şi puterile care s-au succedat, ba l-au acuzat, ba l-au apărat, şi până la urma totul a rămas în coadă de peşte. Da-i-i tonul pe japoneză în apărarea robotului, apoi o să-i fac o lucrare de fundamentare din care începem polemica şi noi întru apărarea şi acuzare împricinatului. O să creem o punte de inspiraţie de umor pentru generaţia tînără, în care intraţi si dvs.,o să ne repliem sau să înaintăm în front în funcţie de mersul evenimentelor.
= atenţie	Filip Tănase [30.Sep.09 07:43]
cu scuzele de rigoare, corectez: în care presa şi puterile occidentale.....
= Banc	Pintoc Liliana [30.Sep.09 09:12]
Hm...textul nu este original...te-ai inspirat dupa un banc.
= pentru liliana	mihai traista [30.Sep.09 10:09]
ai dreptate! asta am si raspuns domnului Daniel Ionut Vasile,ca textul este un banc prelucrat de mine, deci e din folclorul modern, a sa spun asa. cu respect!

Atentie Excelenta!
proză [ ]
În dialogul cu scriitorul Filip Tănase

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-30 | |

(Replică la «Partea XI-a Imagistică artistică aluzivă în proză scurtisimă şi umor ritmat», postată pe «Agonia» în data de 29.09.2009, în care maestrul susține a fi ambasador al doctorului Costică Popadusin din proza umoristică «Robotul», postată pe «Agonia» de Mihai Traista în data de 26.09.2009.)

Atenție Excelență!... Răspuns cu penitență.

Vorba multă sărăcia robotului, de aceea voi fi scurt ca o zi din fișa postului unui medic nerobot.
Citind dizertația Excelenței Voastre, de apărare a Prof. dr. Popadusin, noi toți roboții medici «made in Japan», ne-am turnat cenușă în cap și ne-am sfâșiat carcasele, precum micuțul vostru robot-premier Boc, programat de către știți voi mai bine cine, să sfâșie economia voastră de piață și asta numai ca să vă demonstrăm că nu suntem doar niște scule nesuferite și rigide lipsite de organe senzitive, pentru că avem și noi, printre noi organele noastre. Nici de poezie nu suntem lipsiți și drept dovadă vă trimitem o mostră:

«Foaie verde de robot
Pe medic când îl doare în cot
Nu robotul e de vină
Ci borcanul cu urină»

Dumneavoastră susțineți că am fi făcuți din materia primă românească?... Asta a fost pe vremuri Ecelență! În ziua de azi roboții se fac din caloriferele pe care medicii (neroboți) le aruncă element după element pe termopănețul din baie. Dar destul pentru apărarea noastră! Altul e scopul acestei scrisori. Vă rugăm să-i transmiteți doctorului Costică Popadusin, că robotului care i-a făcut analizele îi pare foarte rău pentru că nu a reușit să stabilească paternitatea copilului, deoarece în baza sa de date nu se aflau atâtea paturi, prin câte a trecut madam Popadusin înainte de a-l naște (sunt lucruri care ne depășesc chiar și pe noi roboții).

Cât despre amenințarea cu conu’ Zarafu, am fi onorați noi roboții, să ne facă câte un epitaf, numai vedeți dumneavoastră cum stă treaba cu noi, noi ne reînfierăm și în cel mai rău caz ajungem câte un element de calorifer pe care să-l bată la cap cu cotul câte un Popadusin dintre aceștia pe care-i apărați. Așa că-l invităm pe conu’ Zarafu pe la noi ca să scrie «Moș bărbuță din Japonia».

Deocamdată atât, căci vorba oamenilor cine se scuză se acuză.

Cu respect
Președintele consiliului medicilor roboți din Japonia.
Robottuke Medikino

= atenţie excelenţă

Filip Tănase [02.Oct.09 19:29]

Excelenţă, sunteţi dotat cu un umor infailibil şi foarte relaxant, care lucrează pe "ţinte vii" şi "persoane autentice". Aţi tras cu tone de umor care mi-a căzut la suflet, e : punct ochit, punct lovit. Vă felicit sincer pentru intenţia de apărare a roboţilor care au spirit mai mult decât omul, şi dă bine în stilistica utilizată de noi. Vă transmit un catren de-al lui conu' Zarafu care se potriveşte de minune, care se referă la madam Popadusin: Unor soţi S-au îngăduit aşa, Fără să-şi mai deie coate: Ea să facă tot ce vrea, El să facă tot ce poate.