Era într-o frumoasă după-amiază de toamnă. Mai precis era 29 octombrie 1794.
În dumbrava, satului Pan-Ivanivca, în apropiere de oraşul Harcov, Ucraina, un om între două vârste săpa o groapă ca pentru mort.
Se vedea pe el că este ostenit şi îmbătrânit înainte de vreme, dar trăsăturile feţei sale nu erau triste.
Zâmbetul şi felul în care i se strângeau ridurile de pe frunte, trădau o adâncă bucurie ce o purta în suflet.
Groapa era într-adevăr pentru mort. Dar mortul era încă viu şi îşi săpa singur groapa cu zâmbetul pe buze.
Nu, nu îl condamnase nimeni la moarte pentru vreo tâlhărie şi nici nu avea de gând să se sinucidă, ci pur şi simplu ştia că a doua zi va muri.
De unde ştia?...
Greu de spus. Poate Dumnezeu, în slujba căruia şi-a petrecut întreaga viaţă, i-a dat de ştire, sau poate pur şi simplu ştia că va muri.
Numele acestui om era: Grigore Savici Skovoroda – marele înţelept, filosof, scriitor şi unul din cei mai înfocaţi predicatori ai Evangheliei lui Isus, din câţi i-a avut vreodată poporul ucrainean.
După ce, groapa, i se păru destul de adâncă şi pe măsură, începu să presară pe fundul ei frunze de stejar, pe care toamna cu nevăzută-i mână le pictase cu nuanţe de culori greu de reprodus, mulţumit de cele făcute, omul s-a aşezat pe marginea gropii să se odihnească, dar gândul i-a zburat îndată departe spre copilărie şi se opri într-o altă zi din toamna anului 1738.
În acea zi Grigore trebuia să plece pentru prima oară departe de casă, trebuia să părăsească satul său natal şi să meargă la Kiev, unde urma să înveţe la Academie.
De abia se făcea de ziuă când tatăl său îl duse în câmp şi îl puse să tragă o brazdă cu plugul. Grigore trase o brazdă lungă şi dreaptă, ceea ce simboliza că drumul vieţii sale trebuie să fie lung şi drept, că niciodată nu trebuie să se abată de la adevăr, ci să meargă drept ca şi brazda trasă de el.
”Aşa m-a pus şi pe mine tata, să trag o brazdă, înainte de plecarea mea la Zaporoje în armata cazacilor” Îi spuse tatăl său Sava.
Căruţa era pregătită încă de cu seară pentru lungul drum, până la Kiev, ce-i aştepta pe cei doi.
La academia din Kiev, în scurt timp toţi au început să îl placă pe Grigore, care era înzestrat cu talentul muzical şi cel scriitoricesc. Dornic de noi cunoştinţe, serios şi din cale afară de harnic, îşi însuşeşte adânci cunoştinţe din filozofia antică est-europeană şi din literatura universală. Învăţă limba latină, greacă, germană şi poloneză.
Datorită talentului său muzical şi a vocii sale melodioase, este primit în Corul Capelei Regale din Petersburg. Însă după trei ani Grigore Skovoroda se întoarce din nou la Academie, unde studiază poetica, retorica şi filozofia. După aceea călătoreşte în Ungaria, Italia, Polonia, de asemenea studiază în Universitatea din München, în Universitatea Vidin şi Breslau, ascultă lecţiile în universitatea din Gale, unde în acea vreme mişcarea pietiştilor era în floare. Aici el observă curăţenia adevărului evanghelic, care se aprinde ca un foc nestins în inima lui.
Cuprins de dor, după plaiurile natale şi după neamul său ucrainean, se întoarce în Ucraina şi devine învăţător la institutul din Pereiaslav, dar pierde repede acest post din cauza convingerilor sale religioase, care nu erau pe placul clerului bisericesc.
Devine profesor particular şi predă la copiii curtenilor bogaţi. După o vreme primeşte un post de profesor la Universitatea din Harcov, însă datorită stilului său progresiv de a preda intră din nou în conflict cu clerul bisericesc şi pierde postul de profesor, după ce refuză propunerea conducătorilor bisericii de a deveni un „stâlp” al Biserici Ortodoxe Ruse.
Ca răspuns la propunerea acestora Skovoroda răspunde: „Vai preafăcuţilor! Eu nu doresc să înmulţesc stâlpii Babilonului. Sunt şi aşa prea mulţi ”stâlpi neciopliţi” în Templul lui Dumnezeu. Eu unul văd sfinţenia în voia Domnului nu în hainele preoţeşti”.
Şi de atunci din anul 1769 şi până la moartea sa, Grigorie Savici Skovoroda nu a mai căutat posturi de profesor, ci s-a dedicat întru-totul predicării Evangheliei lui Hristos. Prin el Dumnezeu a pregătit calea către o mare trezire spirituală în rândul poporului ucrainean.
Astfel în tovărăşia câinelui său credincios, cu traista pe umăr, în care erau câteva cărţi, o Biblie veche, manuscrisele sale şi Noul Testament în limba greacă, cu fluierul după brâu şi cu un baston în mână, colindă din sat în sat, din cătun în cătun, din poartă în poartă, învăţa copiii săraci, citea oamenilor din Biblie şi predica Evanghelia Domnului.
Avea mulţi prieteni peste tot, în fiecare colţ al Ucrainei. Prietenii săi proveneau din pături sociale diferite. De la preoţii necorupţi, nobili, mari învăţaţi ai vremii, până la ţărani şi cazaci. Pe aceştia din urmă îi iubea şi îi respecta mai mult.
Cutreierând Ucraina în lung şi-n lat, Skovoroda în acelaşi timp scrie foarte multe tratate filosofice, predici, povestiri, cântări, poezii, basme şi fabule.
Astfel şi-a petrecut ultimii 25 de ani în slujba semenilor săi, în slujba neamului său, în slujba Domnului său Isus Hristos.
Adeseori i se ofereau posturi de profesor şi de preot, i sa propus să trăiască la curte, avea posibilitatea de a deveni bogat şi celebru, dar Grigore Savici Skovoroda întotdeauna refuza amabil.
Chiar şi atunci când în anul 1887, regina Caterina a II-a, aproape că îl imploră să vină, să trăiască, la curte.
„Fluierul şi oile-mi sunt mult mai dragi, chiar decât coroana regală” A fost răspunsul lui Grigore.
Pe la mijlocul anului 1794, bolnav şi istovit ajunge în satul Pan-Ivanivka şi intră la un foarte bun prieten. Aflând de sosirea filosofului, se strânge aproape tot satul pentru a-l asculta.
Grigore Skovoroda era vesel, citea şi explica din Cuvântul Domnului, cânta cântări, iar pe urmă a ieşit afară şi nu s-a mai întors.
Către seară îngrijorat de absenţa filosofului, prietenul său pleacă în căutarea lui. Îl găseşte în dumbrava de la marginea satului, şezând pe marginea unei gropi proaspăt săpate.
Întrebându-l pentru ce săpase groapa, filozoful răspunse:
”A sosit timpul, prietene, să închei călătoria mea pe acest pământ!” Iar pe urmă se întoarse câtre acesta şi-i spuse:
”Te rog ca aici să fie mormântul meu, iar pe piatra ce-mi veţi pune la căpătâi, să săpaţi următoarele cuvinte: „LUMEA A ALERGAT DUPĂ MINE, DAR NU M-A PRINS”
Dorinţa i-a fost împlinită.
Cu toate că în timpul vieţii, nici una din operele sale nu a văzut lumina tiparului, fiind interzise de autorităţile influenţate de clerul bisericesc, totuşi operele lui Grigore Savici Skovoroda, s-au păstrat până în zilele noastre.
Biograful său Mihaylo Kovalinsky, scria: „Skovoroda a fost pus între timp şi veşnicie ca o lumină dar ca şi un întuneric, ca un adevăr dar ca şi un neadevăr, ca un bine dar ca şi un rău, care are prioritatea să aleagă lumina, adevărul, binele. El nu numai că a ales, dar a şi împlinit cu fapte, peste tot pe unde a călcat, a fost înţelept, a fost adevărat, a fost drept.”
Domnul nostru Isus Hristos a spus:
„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8: 32).
Grigore Savici Skovoroda a trăit ca un adevărat ucenic al Domnului şi a murit ca un om liber.
