Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins

Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins
proză [ ]
însemnări crestine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-30 | |

Era într-o frumoasă după-amiază de toamnă. Mai precis era 29 octombrie 1794.
În dumbrava, satului Pan-Ivanivca, în apropiere de oraşul Harcov, Ucraina, un om între două vârste săpa o groapă ca pentru mort.
Se vedea pe el că este ostenit şi îmbătrânit înainte de vreme, dar trăsăturile feţei sale nu erau triste.
Zâmbetul şi felul în care i se strângeau ridurile de pe frunte, trădau o adâncă bucurie ce o purta în suflet.
Groapa era într-adevăr pentru mort. Dar mortul era încă viu şi îşi săpa singur groapa cu zâmbetul pe buze.
Nu, nu îl condamnase nimeni la moarte pentru vreo tâlhărie şi nici nu avea de gând să se sinucidă, ci pur şi simplu ştia că a doua zi va muri.
De unde ştia?...
Greu de spus. Poate Dumnezeu, în slujba căruia şi-a petrecut întreaga viaţă, i-a dat de ştire, sau poate pur şi simplu ştia că va muri.
Numele acestui om era: Grigore Savici Skovoroda – marele înţelept, filosof, scriitor şi unul din cei mai înfocaţi predicatori ai Evangheliei lui Isus, din câţi i-a avut vreodată poporul ucrainean.
După ce, groapa, i se păru destul de adâncă şi pe măsură, începu să presară pe fundul ei frunze de stejar, pe care toamna cu nevăzută-i mână le pictase cu nuanţe de culori greu de reprodus, mulţumit de cele făcute, omul s-a aşezat pe marginea gropii să se odihnească, dar gândul i-a zburat îndată departe spre copilărie şi se opri într-o altă zi din toamna anului 1738.
În acea zi Grigore trebuia să plece pentru prima oară departe de casă, trebuia să părăsească satul său natal şi să meargă la Kiev, unde urma să înveţe la Academie.
De abia se făcea de ziuă când tatăl său îl duse în câmp şi îl puse să tragă o brazdă cu plugul. Grigore trase o brazdă lungă şi dreaptă, ceea ce simboliza că drumul vieţii sale trebuie să fie lung şi drept, că niciodată nu trebuie să se abată de la adevăr, ci să meargă drept ca şi brazda trasă de el.
”Aşa m-a pus şi pe mine tata, să trag o brazdă, înainte de plecarea mea la Zaporoje în armata cazacilor” Îi spuse tatăl său Sava.
Căruţa era pregătită încă de cu seară pentru lungul drum, până la Kiev, ce-i aştepta pe cei doi.
La academia din Kiev, în scurt timp toţi au început să îl placă pe Grigore, care era înzestrat cu talentul muzical şi cel scriitoricesc. Dornic de noi cunoştinţe, serios şi din cale afară de harnic, îşi însuşeşte adânci cunoştinţe din filozofia antică est-europeană şi din literatura universală. Învăţă limba latină, greacă, germană şi poloneză.
Datorită talentului său muzical şi a vocii sale melodioase, este primit în Corul Capelei Regale din Petersburg. Însă după trei ani Grigore Skovoroda se întoarce din nou la Academie, unde studiază poetica, retorica şi filozofia. După aceea călătoreşte în Ungaria, Italia, Polonia, de asemenea studiază în Universitatea din München, în Universitatea Vidin şi Breslau, ascultă lecţiile în universitatea din Gale, unde în acea vreme mişcarea pietiştilor era în floare. Aici el observă curăţenia adevărului evanghelic, care se aprinde ca un foc nestins în inima lui.
Cuprins de dor, după plaiurile natale şi după neamul său ucrainean, se întoarce în Ucraina şi devine învăţător la institutul din Pereiaslav, dar pierde repede acest post din cauza convingerilor sale religioase, care nu erau pe placul clerului bisericesc.
Devine profesor particular şi predă la copiii curtenilor bogaţi. După o vreme primeşte un post de profesor la Universitatea din Harcov, însă datorită stilului său progresiv de a preda intră din nou în conflict cu clerul bisericesc şi pierde postul de profesor, după ce refuză propunerea conducătorilor bisericii de a deveni un „stâlp” al Biserici Ortodoxe Ruse.
Ca răspuns la propunerea acestora Skovoroda răspunde: „Vai preafăcuţilor! Eu nu doresc să înmulţesc stâlpii Babilonului. Sunt şi aşa prea mulţi ”stâlpi neciopliţi” în Templul lui Dumnezeu. Eu unul văd sfinţenia în voia Domnului nu în hainele preoţeşti”.
Şi de atunci din anul 1769 şi până la moartea sa, Grigorie Savici Skovoroda nu a mai căutat posturi de profesor, ci s-a dedicat întru-totul predicării Evangheliei lui Hristos. Prin el Dumnezeu a pregătit calea către o mare trezire spirituală în rândul poporului ucrainean.
Astfel în tovărăşia câinelui său credincios, cu traista pe umăr, în care erau câteva cărţi, o Biblie veche, manuscrisele sale şi Noul Testament în limba greacă, cu fluierul după brâu şi cu un baston în mână, colindă din sat în sat, din cătun în cătun, din poartă în poartă, învăţa copiii săraci, citea oamenilor din Biblie şi predica Evanghelia Domnului.
Avea mulţi prieteni peste tot, în fiecare colţ al Ucrainei. Prietenii săi proveneau din pături sociale diferite. De la preoţii necorupţi, nobili, mari învăţaţi ai vremii, până la ţărani şi cazaci. Pe aceştia din urmă îi iubea şi îi respecta mai mult.
Cutreierând Ucraina în lung şi-n lat, Skovoroda în acelaşi timp scrie foarte multe tratate filosofice, predici, povestiri, cântări, poezii, basme şi fabule.
Astfel şi-a petrecut ultimii 25 de ani în slujba semenilor săi, în slujba neamului său, în slujba Domnului său Isus Hristos.
Adeseori i se ofereau posturi de profesor şi de preot, i sa propus să trăiască la curte, avea posibilitatea de a deveni bogat şi celebru, dar Grigore Savici Skovoroda întotdeauna refuza amabil.
Chiar şi atunci când în anul 1887, regina Caterina a II-a, aproape că îl imploră să vină, să trăiască, la curte.
„Fluierul şi oile-mi sunt mult mai dragi, chiar decât coroana regală” A fost răspunsul lui Grigore.
Pe la mijlocul anului 1794, bolnav şi istovit ajunge în satul Pan-Ivanivka şi intră la un foarte bun prieten. Aflând de sosirea filosofului, se strânge aproape tot satul pentru a-l asculta.
Grigore Skovoroda era vesel, citea şi explica din Cuvântul Domnului, cânta cântări, iar pe urmă a ieşit afară şi nu s-a mai întors.
Către seară îngrijorat de absenţa filosofului, prietenul său pleacă în căutarea lui. Îl găseşte în dumbrava de la marginea satului, şezând pe marginea unei gropi proaspăt săpate.
Întrebându-l pentru ce săpase groapa, filozoful răspunse:
”A sosit timpul, prietene, să închei călătoria mea pe acest pământ!” Iar pe urmă se întoarse câtre acesta şi-i spuse:
”Te rog ca aici să fie mormântul meu, iar pe piatra ce-mi veţi pune la căpătâi, să săpaţi următoarele cuvinte: „LUMEA A ALERGAT DUPĂ MINE, DAR NU M-A PRINS”
Dorinţa i-a fost împlinită.

Cu toate că în timpul vieţii, nici una din operele sale nu a văzut lumina tiparului, fiind interzise de autorităţile influenţate de clerul bisericesc, totuşi operele lui Grigore Savici Skovoroda, s-au păstrat până în zilele noastre.
Biograful său Mihaylo Kovalinsky, scria: „Skovoroda a fost pus între timp şi veşnicie ca o lumină dar ca şi un întuneric, ca un adevăr dar ca şi un neadevăr, ca un bine dar ca şi un rău, care are prioritatea să aleagă lumina, adevărul, binele. El nu numai că a ales, dar a şi împlinit cu fapte, peste tot pe unde a călcat, a fost înţelept, a fost adevărat, a fost drept.”
Domnul nostru Isus Hristos a spus:
„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8: 32).
Grigore Savici Skovoroda a trăit ca un adevărat ucenic al Domnului şi a murit ca un om liber.

| index

Comentariile membrilor:

= ....	Cîrciu Alexandra [30.Aug.09 12:49]
"Chiar şi atunci când în anul 1887, regina Caterina a II-a, aproape că îl imploră să vină, să trăiască, la curte." Ai o mica greseala contradictorie in legatura cu anii... Si inca o chestie, vad ca scrii ceva mai deosebit... cu tenta religioasa, doar ca te rog scrie corect numele Mantuitorului. :) E Iisus... Oricum imi place ideea si o sa mai citesc textele tale. :)
= ptr. Alexandra	mihai traista [30.Aug.09 14:05]
Ai dreptate, am greșit. Este vorba de anul 1787. Căt despre a doua greșeală - “Iăsous” este transliteraţia exactă a felului cum se scrie numele lui Isus în Noul Testament din limba greacă. Cu părere de rău, nu dispun de caracterele (fonturile) necesare ca să redau exact cum se scrie în limba greacă. Deci, nu este nici Iisus şi nici Isus, dacă ne referim la felul exact cum este scris numele Mântuitorului în limba greacă. Biblia (aproape toate traducerile)foloseste Isus. Mulțumesc de trecere și apreciere! PS.Să ști că și mie îmi plac textele tale.
= :)	Cîrciu Alexandra [30.Aug.09 15:26]
Probabil asa o fi traducerea din limba greaca... Eu stiu doar ca de ani de zile in limba romana se scrie Iisus, din cate am inteles traducerea cuvantului "Isus" ar insemna magar... cel putin profii de religie asa spun... In fine! Mersi pentru aprecieri, dar astept criticii si sfaturi! :)
= Alexandra	mihai traista [30.Aug.09 15:59]
Nici pe departe nu sună asemănător şi nu poate fi confundat. Măgar în limba greacă este onarion. Nici pe departe nu seamănă la pronunţare cu cuvântul “Iisus” sau “Isus”.

Testamentul

Testamentul
proză [ ]
însemnări crestine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-30 | |

Un om foarte bogat se afla pe patul morţii.
Nu avea nici soţie nici copii. Toată viaţa a trăit singur şi retras de lume.
Dar în ultimele zile ale vieţii sale s-au găsit foarte mulţi prieteni şi amici, care de care mai amabil şi mai grijuliu faţă de bătrânul muribund. Bineînţeles că fiecare dintre ei spera că bătrânul îl va include în testamentul său uriaş.
Cu fiecare zi, grija lor, prefăcută, faţă de bătrân creştea, însă odată cu ea creştea şi nerăbdarea de a-l vedea mort.
Și iată că într-o dimineaţă, au primit vestea cea mare: bătrânul muri. Atunci au sărit cu mic cu mare la avocatul bătrânului, ca să afle dacă sunt incluşi în testament.
Avocatul zâmbi pe sub mustaţă şi îi răspunse că ultima dorinţă a răposatului a fost ca testamentul să fie deschis numai în ziua înmormântării sale.
Nerăbdători, nevoie mare, prietenii răposatului, au pregătit în grabă cele de trebuinţă înmormântării, şi o fixară pentru a doua zi, după care fiecare plecă în treaba sa.
Lângă mort rămase doar un om şchiop, ce-l slujise pe bătrân ani lungi.
Era sărac ca vai de capul lui şi acum nu ştia încotro s-o apuce. Prietenii bătrânului deja au încercat să-l alunge. Dar acesta cu lacrimi în ochii îi imploră să-l mai lase să vegheze la căpătâiul stăpânului său, iar mâine după ce îl va conduce pe ultimul drum, va pleca el singur încotro va vedea cu ochii.
Aceştia îl lăsară până la urmă, ba chiar le conveni că nu lasă mortul singur. Aşa că bietul om trase un scaun lângă căpătâiul stăpânului său şi se puse la citit, dintr-o carte de rugăciuni, cu scoarţe învechite de vreme.
Tot citind pagină după pagină, rugăciune după rugăciune, nici nu băgase de seamă cum trecuse noaptea şi începu să se crape de ziuă.
Deodată uşa se deschise şi în odaie intră avocatul răposatului.
— Ultima dorinţă a răposatului a fost ca să deschid testamentul în zorii zilei în care va avea loc înmormântarea sa. Eu nu aveam voie să anunţ pe nimeni ceasul ci doar ziua, aşa că ce scrie în acest testament, deocamdată vom afla doar noi doi. Spuse avocatul desfăcând plicul și citi:
„Las toată moştenirea mea acelora care în această clipă se află lângă sicriul meu!” Se aşternu o tăcere lungă după care avocatul adaugă:
— Aşadar dragul meu, după ce ai fost aproape jumătate din viaţă slugă în această casă, iată-te acum stăpânul ei, felicitări!

Cel puţin două din sfaturile Iisus Hristos, putem regăsi în această poveste, destul de interesantă:

„Ferice de robii aceia, pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Fie vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia dacă-i va găsi veghind!” (Luca 12:37-38 )

„…şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie rob.” (Matei 20:27)

= :)	Cîrciu Alexandra [30.Aug.09 12:40]
Imi place ideea. :) Esti printre putinii care mai scriu proza cu anume continut religios. E un fel de pilda ce prinde foarte bine celor care-i inteleg sensul. Bravo! :)

Om bogat, om sărac

Om bogat, om sărac
proză [ ]
însemnări crestine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-29 | |

Lică Zlătaru era cel mai bogat şi cel mai respectat om din oraş. Nu degeaba toată lumea îl numea „boierul”.
Lică era mândru de acest nume, şi ori de câte ori i se adresa cineva cu „boierule” atunci, cu toată zgârcenia sa băga mâna în pungă şi devenea darnic, dâdea de pomană sau împrumuta câţiva lei, celui ce îi cerea…
Ce-i drept, Lică se comporta ca un adevărat boier: pe jos nu umbla niciodată, avea caleaşcă cu vizitiu, iar acum mai nou îşi cumpărase şi un „otomobil” nemţesc. Ba angajă şi şofer cu chipiu cum văzuse el la cinema într-un film englezesc.
În casă avea servitori, nici grija îmbrăcatului şi dezbrăcatului n-o ducea, căci îl îmbrăcau şi dezbrăcau servitorii. Dacă nu i-ar fi fost foame şi grija mâncatului ar fi lăsat pe seama lor.
Ce-i drept îl cam costau toate aceste capricii boiereşti, dar ce să facă dacă lui tare îi mai plăcea să trăiască boiereşte.
„Ei las’ că am de unde, să crape de invidie sărăntocii când trec eu, cu ‚otomobilu’, prin târg!” Se consola Lică. Iar sărăntocii, la care se referea, erau cei mai înstăriţi oameni din oraş, care încercau din răsputeri să se ridice la nivelul lui, dar cine se putea pune cu „boierul”?
Lică moştenise multă avere de la taică-său – bătrânul Alexe Zlătaru, care a fost şiret ca o vulpe şi reuşea să scoată bani din piatră seacă. La fel şi Lică, de altfel, înmulţea banii, pungă după pungă, de nici nu-i mai ştia numărul. Avea mult aur, în monede vechi şi bijuterii, avea şi argint şi diamante şi tot felul de pietre preţioase, o întreagă vistierie. Dar cea mai mare bogăţie erau moşiile cu pământuri bune, cu vii şi livezi roditoare. Avea şi ferme de porci şi vite, turme de oi cu zeci de argaţi, care roboteau de dimineaţă până seara ca să-l îmbogăţească şi mai mult pe Lică, în a cărui pungi curgeau aurul şi banii încât nici nu se mai ostenea să-i socoate.
Avea tot ce-i trebuie şi ce şi-ar fi dorit îşi putea permite să aibă, îşi satisfăcea toate poftele firii pământeşti. Avea şi o nevastă frumoasă ”ca ruptă din soare”, avea şi copii frumoşi, daţi să înveţe carte pe la şcoli înalte. Dar cu toate acestea Lică nu avea pace, nu avea linişte, sufletul îi era zbuciumat şi-l rodea ceva. Dar ce?... Nu ştia.
Nopţile îi erau brăzdate de tot felul de vise şi coşmaruri care de care mai urâte şi mai grele. Se trezea ud leoarcă sau gemea şi urla prin somn până nu-l trezea nevastă-sa Ancuţa. Nici ziua n-o ducea mai bine, căci punea pe el stăpânire o teamă ce i se cuibări în suflet şi n-o mai putea scoate de acolo nicicum.
A umblat şi pe la vrăjitoare şi pe la tot felul de ghicitori şi lecuitori, dar în zadar. Dăduse şi o mulţime de bani pe la mănăstiri, cutreierase toată Moldova, ba se dusese şi până la Argeş şi dărui mulţi bani călugărilor şi popilor ca aceştia să-i alunge neliniştea din suflet, dar degeaba. Ce nu făcuse Lică ca să scape de acest chin?
Încercase şi cu băutură făcând chefuri de pomină, care durau câte trei zile. Ba se arunca în braţele muierilor frumoase şi uşuratice, dar tot degeaba. Neliniştea îi stătea în continuare cuibărită în suflet.
Ce n-ar fi dat Lică ca să aibă pace măcar o zi, măcar o oră, ca de exemplu vecinul său Costea pantofarul. Un amărât ce trăia într-o cocioabă, parcă dinadins pusă lângă palatul său, care avea o droaie de copii și trăiau înghesuiţi ca ştiuleţii-n hambar, murdari şi-n zdrenţe rupte, flămânzi, trăind de azi pe mâine din micul căștig de pantofar.
Costea umbla cu haina ruptă-n coate şi desculţ, dar mândru ca un împărat şi vesel toată ziua cântând ca o privighetoare, de dimineaţa şi până seara. Numai cântări şi imnuri de slavă aduse lui Dumnezeu auzeai din gura lui Costea, de parcă înadins o făcea să-l supere mai tare pe Lică Zlătaru.
— De ce îL lauzi atâta pe Dumnezeu?... Nu vezi că nu îţi dă nimic, mai că mori de foame, umbli desculţ şi gol, dar tot îi dai înainte cu ”Slava lui Dumnezeu!” şi iar ”Slava lui Dumnezeu!” Uite aici la mine, eu las rugăciunea pe seama popilor, iar Dumnezeu îmi dă de nici nu mai pot ţinea socoteală de câte am . Îl lua peste picior pe bietul pantofar.
— Vai jupâne Lică, nici o avere nu se poate măsura cu ceea ce îţi dă Dumnezeu! Îi răspundea Costea „boierului” şi apoi începea să-l imploare pe acesta să mearga la biserică, să se roage și să postească.
Dar Lică Zlătaru o lua repede la picior ca nu cumva să îl vadă lumea că stă la taifas cu calicul de Costea.
Mare of a prins Lică pe Costea, din cauză că acesta deşi era sărac, dar era fericit, pe când el cu atâta bogăţie nu avea pace.
Dar într-o zi lui Lică îi trecu o idee năstruşnică prin cap. ”Costea pantofarul e sărac, nu are cu ce să-şi bată capul şi de aceia e fericit. Ia să-i dau eu puţină bătaie de cap!” Și umplând trei pungi cu bani îi duse lui Costea pantofarul.
— M-am gândit şi m-amă tot gândit, că nu e drept ca lângă un om bogat ca mine să trăiască un om atât de sărac ca tine. Aşa că iată ai aici trei pungi cu bani, cred că-ţi vor ajunge să-ţi ridici o casă cu mai multe odăi şi să cumperi ceva pământ, că azi mâine îţi vei căsători copiii şi nu ai ce să le dai de zestre.
— De, ştiu eu? Răspunse încurcat de situaţie bietul Costea
— I-ai vecine că o să-ţi prindă bine, ş-apoi eu ţi-i dau ca un creştin în numele lui Dumnezeu!
— În numele lui Dumnezeu zici jupâne? Se bucură Costea. Atunci îi iau cu mare bucurie în suflet, că cei drept sunt cam nevoiaş de bani.
— Atunci foloseşte-i vecine cum te-a îndruma Dumnezeu! Zâmbi bucuros Lică că-i reuşi atât de uşor planul ţesut şi Costea pantofarul înghiţise găluşca.
— Dumnezeu să te binecuvânteze jupâne! Îi mulţumi Costea.
Lică se duse mulţumit de buna-i faptă, făcută cu intenţie rea şi parcă dormise mai bine şi mai liniştit în noaptea aceia. Dar dimineaţă fu mai mulţumit de sine, când îl văzu pe Costea pantofarul stând pe prispa casei îngândurat şi trist.
”Ha, ha, ha!” Râse Lică cu bucurie, ”Nu mai cântă imnuri de slavă lui Dumnezeu, să vezi cum este când ai bani şi eşti bogat, atunci poţi fi de toate dar creştin nu prea. Ca să fi creştin trebuie să fii sărac lipit pământului!” Zâmbi Lică şi se îndreptă către casă
liniştit.
Astfel trecuseră vreo trei zile.
Lică era liniştit în ce-l priveşte pe Costea, acesta nu-i mai stătea ca un ghimpe în coaste, de acum avea treaba lui, să aibă grija să investească banii pe care îi primise. „Am făcut treabă bună, nici că-mi pare rău după banii daţi lui Costea”.
Dar culmea! A patra zi, îl trezi un fluierat vesel.
Lui Lică nu-i venea să creadă urechilor. Sărise ca ars din pat şi fugi la geam. Dar ce să vezi? De ce se temea mai tare nu scăpase.
Costea pantofarul, şedea pe prispa casei şi repara un pantof vechi, ba pe deasupra mai şi fluiera una dintre cântările sale preferate spre slava lui Dumnezeu.
Lică văzu negru în faţa ochilor.
Primul gând ce-i veni în minte, fu să coboare şi să îl strângă pe pantofar de gât. Dar când ajunse la acesta se mai calmă şi se prefăcu chiar prietenos:
— Bună dimineaţa vecine!
— Chiar că-i bună jupâne Lică! Răspunse vesel Costea.
— Dar ce faci aici? Se prefăcu Lică, că nici nu îl prea interesează.
— Iată repar un pantof, să-mi pot câştiga pâinea cea de toate zilele. Zâmbi Costea.
— Păi nu ţi-am dat eu bani sa-ţi ajungă pentru o viaţă?...
— Mi-ai dat jupâne, Dumnezeu să te binecuvânteze! Dar nu îi mai am.
— Ce ai făcut cu ei? Eu ţi-am dat să-i investeşti în ceva folositor.
— Aşa am şi făcut jupâne. I-am investit în ceva foarte folositor, mai folositor nici că se putea!
— I-a spune în ce ”atât de folositor” i-ai putut investi?
— I-am împărţit la săraci! Zâmbi vesel Costea.
Lică simţi că îi fuge pământul de sub picioare. De abia se stăpâni să nu se năpustească, cu pumnii, asupra pantofarului, dar până la urmă se stăpâni şi chiar îi zâmbi lui Costea.
— Şi i-a zi de ce i-ai împărţit la săraci? Că mai sărac ca tine nu găseşti în tot oraşul nostru.
— Întotdeauna este cineva mai sărac sau mai bogat decât tine! Răspunse Costea.
— Înţeleaptă vorbă, dar ca să ai atâţia bani în mână şi să-i împarţi la alţii, iar tu să rămâi sărac cum ai fost… nu văd rostul?...
— Ca să vezi jupâne, de abia acum mi-am dat seama câtă dreptate are vechea vorbă că „Banul e ochiul dracului!” La început când m-am văzut cu atâta bănet, pe loc am uitat de Dumnezeu, biserică, rugăciune, cântări şi de cele sfinte. Trei zile la rând, zi noapte m-am gândit ce să fac cu ei, nici nu puteam dormi de parcă eram posedat de un demon. Dar pe urmă mi-am adus aminte că atunci când mi-a dat jupânul bani mi-a spus să-i cheltuiesc cum m-o îndruma Dumnezeu, aşa că pe loc m-am pus pe genunchi şi am cerut, ajutor, iar Dumnezeu mi-a pus pe inimă să-i împart la săraci, şi iată, slava lui Dumnezeu, sunt din nou liniştit şi am pace în suflet.
Lică se uită cu mirare la omul din faţa lui şi înţelesese că acest om are ceva ce el, Lică Zlătaru zis „boierul”, nu o să aibă niciodată, deoarece îi era mai drag traiul boieresc decât Dumnezeu.

Comentariile membrilor:

= O parabolă reuşită	Valeria Haş [30.Aug.09 01:12]
Dar câte urechi crezi că va ademeni ea dacă ai povesti-o mâine în târg? Şi câţi dintre cei ce nu o vor scoate pe urechea cealaltă, vor rezista tentaţiei de a te numi naiv? Şi, întrebarea cea mai grea - câţi ar urma pilda parabolei tale? Ptiu, nah că m-am molipsit de tonul povestirii tale! N-ai şi tu un pic de sânge acolo...nişte unghii pline de carnea sufletului cuiva...nişte colţi rânjiţi...o sinucidere...un praf alb, măcar?! Mi-am permis să glumesc ptr că am văzut din ce am citit pe pagina ta, că nu-ţi lipseşte simţul umorului. Mie mi-a plăcut; să sperăm că suntem mai mulţi.
= Valeria	mihai traista [30.Aug.09 10:36]
Mulțumesc Valeria, de trecere și de comentariu. Întradevăr e o parabolă pe care am auzit-o și am prelucrat-o, atât cât m-am priceput.
= semn..	Lesenciuc Teodor [30.Aug.09 11:49]
banul ramane ochiul dracului! am remarcat prin text elementele de "culoare locala", ele dau realitate si savoare. e un text care se citeste destul de usor si e relativ simplu de empatizat cu personajele; doar ne intalnim cu ele zilnic. "Primul gând ce-i veni în minte, fu să coboare şi să îl strângă pe pantofar de gât." -- de ce ai pus o virgula acolo? nu e prea necesara..
= Tânărul cel bogat	Florentina-Loredana Dănilă [30.Aug.09 12:57]
Poate nu întâmplător acest text a fost postat în ajunul Duminicii a 12-a după Rusalii, când la Sfânta Liturghie a fost citită din Evanghelia după Matei pilda tânărului cel bogat. Prelucrarea e interesantă, iar textul bine scris. Comentariile sunt de prisos. O mică observație totuși, referitoare la exprimare: în vreo trei sau patru locuri se repetă deranjant o cacofonie, asocierea „Lică că...” sau „Lică ca”. Aceasta poate fi ușor evitată, prin reformulări mai atente.

Ce duci în spate omule

Ce duci în spate omule
proză [ ]
însemnări creștine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-29 | |

Într-un sătuc de munte din Ardeal trăia un om cocoşat care îşi dorea, mai mult decât orice pe lume, să poată privi în sus, spre cer.
Să poată vedea cerurile – locuinţa lui Dumnezeu, să poată admira stelele, luna şi soarele – creaţia lui Dumnezeu. Însă din păcate el putea privi doar în jos, în pământ. Până într-o noapte când se întâmplă cu el o minune.
Întorcându-se acasă, cam pe la miezul nopţii, trecând prin cimitirul satului, deodată în faţa lui apăru un înger care îl întrebă:
— Ce duci în spate omule?...
— Neputinţa mea de a privi spre cer – o cocoaşă. Oftă omul cu tristeţe.
— Dă-o încoace şi priveşte spre cer! Porunci îngerul întinzând mâna după cocoaşa omului, astfel că acesta se întoarse acasă drept ca o lumânare.
A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoşat.
Auzind de cele întâmplate, un om care era şchiop din naştere şi care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată alerga după plăcerile nebune ale acestei lumi, să poată dansa şi mai ales să poată ţine pasul alături de tovarăşii săi de rele, se duse şi el la miezul nopţii în cimitir cu speranţa că îl va întâlni pe înger.
Și culmea, când se făcu miezul nopţii, în faţă îi apăru îngerul, care îl întrebă:
— Ce duci în spate omule?...
— În spate nu duc nimic, eu sunt şchiop şi te-aş ruga foarte frumos, dacă ai vrea să mă vindeci de neputinţa mea, ca să pot merge şi eu la dans şi pe la chefuri alături de prietenii mei!
— Şi în spate zici că nu duci nimic? Se miră îngerul.
— Nu! Răspunse hotărât omul şchiop.
— Atunci ţine cocoaşa aceasta! Spuse îngerul, şi îi puse omului şchiop în spate o cocoaşă, încât acesta se întoarse acasă şi cocoşat pe deasupra.

Naşul

Naşul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-28 | |

În memoria scriitorului Stepan Tcaciuc

Tocmai când îmi pierdusem orice speranţă, că numele marelui meu neam (de Traistă), să fie dus cu mândrie mai departe (eu fiind ultimul „mohican” al acestuia), muierea mi-a născut un fecior.
De bucurie că neamul meu nu se va stinge, era să dau ortul popii. Trei zile nu am ieşit din cârciumă, trei zile i-am cinstit pe toţi. Pe prieteni şi pe duşmani, pe cei băutori şi pe cei nebăutori, într-un cuvânt pe toţi. Trei zile m-a aşteptat biata muiere, neştiind cum să-l numească pe lăstarul neamului.
- Se va numi Stepan! Am hotărât eu.
- Eu m-am gândit că vrei să-l numim Mihai, ca pe tine, pe tatăl, pe bunicul şi străbunicul tău şi aşa mai în urmă până …
- Nu porumbiţa mea, nu! Numele de Mihai nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Am întrerupt-o eu.
- Cum aşa? se miră a mea nevastă.
- Păi aşa!.. Ia să luăm spre exemplu Uniunea Ucrainenilor din România, cum îl cheamă pe preşedintele ei, Mihai?.. Nicidecum!.. Îl cheamă Stepan!... Dar pe deputatul ucrainenilor din România cum îl cheamă, Mihai?... Nu, tot Stepan!... Iar pe preşedintele filialei judeţene, cum îl chemă ştii?... Îţi spun eu, tot Stepan îl cheamă! Acum a sosit timpul domniei Stepanilor. Orişicine e Stepan ajunge mare hatman! …
Nevastă mea îşi făcu de trei ori semnul sfintei cruci, îi mulţumi Domnului pentru ascuţita şi luminata minte cu care l-a înzestrat pe bărbatul său şi l-a numit pe micuţ „Stiopca”, adică Stepan.
Dar credeţi că m-am mulţumit doar cu atât... că fiul meu poartă numele marilor conducători de uniunii şi filiale… da de unde?.. Prin capul meu de mare idiot (aşa se numesc cei, care au idei) a trăsnit şi a fulgerat o idee genială «Ce ar fi, dacă l-aş chema pe deputatul Stepan să-l boteze pe urmaşul neamului nostru de Traistă?»
De bucurie că dovleacul ce- port pe umeri, a fătat o asemenea idee, am intrat din nou în cârciumă, de unde am ieşit… iar, peste trei zile. Şi mă lăudam… şi mă lăudam… la prieteni şi la neprieteni, cine îmi va boteza feciorul. Bieţii se uitau la mine cu gurile căscate şi cu ochii ieşiţi, de invidie, cum că eu voi fi naş tocmai cu marele deputat Stepan.
- Tu ai înnebunit de tot?... S-a speriat nevasta, scăpând din mână farfuria plină cu ciorbă. – Nu crezi că e cam mare căciula lui Monomah pentru doniţa ta?
- Dar eu încăpăţânat ca un ţap, nu am lăsat nimic din ce e al meu. Iar când a văzut, biata femeie, că mă pregătesc s-o tai la Bucureşti, să-l invit pe deputat la botez, nu a vrut să mă lase cu mâna goală, ci mi-a umplut straiţa cu poame uscate şi cu nuci, iar printre ele a ascuns şi-o sticluţă de horincă, «Să vadă deputatul că noi nu suntem săraci!»
Mi-a pus straiţa pe umeri, m-a binecuvântat, mi-a tras una după ceafă să ţin minte… să nu fac cine ştie ce trăsnaie şi m-a condus la tren sfătuindu-mă:
- Ai grijă, nu cumva să te pună necuratul să cotrobăi prin straiţă, că dacă dai de sticlă … n-o mai vede deputatul!
Da necuratul… tot necurat rămâne!... Credeţi că a vrut să şadă cuminte, da de unde?... Nici n-a pornit bine trenul că m-a şi pus să cotrobăi prin straiţă. Am gustat eu o gură din sticlă, bună horincă… tare ca focul… dea Bunul Dumnezeu să curgă pe toate văile, păraiele şi pârăiaşele din Maramureş!... Am gustat de două ori, de trei ori şi aşa mai departe, până n-am gustat-o „tâtă huc” nu m-am lăsat.
- O fi ce-o fi!.. – îmi făceam eu curaj, deşi după horinca băută nu prea aveam nevoie de el. – De unde va şti domnul deputat că nevastă-mea a pus şi horincă în straiţă?... Astfel îmbărbătat şi liniştit m-am culcat, legănat de tren, ca pruncul în leagăn.
M-a trezit femeia de serviciu, când a venit să măture în vagon.
Am sărit ca ars întinzând mâna după straiţă, dar ia-o de unde nu-i!... A şterpelit-o cineva. Doar sticla goală, parcă se uita la mine zâmbind, de pe pardoseala vagonului. I-am tras un şut cu piciorul să mă ţină minte (nu pot suporta sticlele goale), iar ea de supărare s-a descompus în zeci de cioburi.
- Huliganule, beţivule!... A început să zbiere femeia de serviciu, iar eu de ruşinos cum sunt am rupt-o la fugă, dar după câţiva paşi m-am împiedicat şi am alunecat căzând pe peron împreună cu doi bătrâni şi un chinez. De abia am reuşit să scap din furnicarul gării şi vorbind de unul singur, mă îndreptam spre biroul deputatului:
- Oricum nu are de unde să afle deputatul de straiţă! Da ce parcă eu-s vinovat că mi-au furat-o ? Usca-s-ar mâinile precum poamele din straiţă, celui ce a furat-o, ieşi-i-ar ochii din cap ca nucile din coajă!... Îi suduiam eu pe tălhari, mergând spre deputat precum merge boul spre ORACA.
Deputatul m-a ascultat cu atenţie, a strâmbat din nas, şi-a netezit mustăţile căzăceşti, şi-a scărpinat chelia şi pe urmă m-a întrebat:
- Dar cine eşti tu, eu nu te cunosc, nici nu am auzit de tine?...
- Cum se poate?... Am zbierat eu jignit în amorul propriu. – Păi eu sunt cel mai mare poet de expresie ucraineană şi fără mine literatura ucraineană s-ar usca ca poamele pe care… mi-am muşcat limba, ca nu cumva să mă dau de gol.
Auzind cu cine trebuia să se năşească, deputatul a zâmbit şi m-a pus să jur pe „Ucrainsky Psalmii” scrise de el, că n-o să mai duc paharul la gură iar de cârciumă o să fug ca necuratul de tămâie. Bag sama nu-i lucru uşor să te încurci cu deputaţii. Dar ce era să fac?... Am jurat.
Întors acasă, duşmanii nu mai puteau de bucurie crezând că m-am îmbolnăvit de nu mai beau şi ocolesc toate cârciumioarele, nevasta se minuna şi răsminuna de cuminţenia de bărbat cu care a hărăzit-o Dumnezeu, numai vecinii îmi reproşau că i-am trădat, deoarece-şi tăiaseră cocoşi. La ce să-i mai hrănească de pomană dacă eu îi trezeam în fiecare dimineaţă întorcându-mă, cântând, de la cârciumă.
Iar eu umblam umflat în pene ca un curcan. Mă întâlnesc cu primarul satului şi nici nu-l salut. Ce dacă e birău?.. Va năşi deputatul la botezul pruncilor lui?... Nu va năşi!... Ei lasă că mai vedeţi voi cine mi-s eu!...
Dar bucuria mea, din nefericire, avu picioare foarte scurte. Când m-am dus la preotul satului, să-i spun de botez, acesta a sărit ca ars:
- Nu-ţi botez nici un copil măi păgânule, până nu vii şi nu te cununi la biserică, aşa cum o cere datina străbună!
Asta-mi mai lipsea, restul aveam de toate!.. Ce era să fac?... Fuga-fuguţa la poştă, să-l sun pe deputat, să-l chem să mă cunune prima dată pe mine, iar după aceia să-mi boteze şi copilul.
Cine ştie ce păcate avea de ispăşit bietul om, iar eu eram pedeapsa ce a căzut asupra lui. S-a învoit, ce era să facă?... Iar eu nu mai încăpeam în piele de bucurie că deputatul nu numai că-mi va boteza copilul dar mă va cununa şi pe mine. Dar ajuns la popă, să stabilesc când pot face cununia, iar am dat-o în bară:
- Nu te cunun măi păgânule că tu nu eşti botezat la biserică, precum o cere datina străbună!...
Asta chiar că-mi lipsea!...Am reluat traseul spre poştă, telefon la Bucureşti şi URA!... Deputatul s-a învoit să-mă boteze, pe urmă să mă cunune şi de abia după aceea să-mi boteze copilul. Om de treabă deputatul, nu degeaba-l cheamă Stepan.
Înapoi spre popă. Alergam de nici nu atingeam pământul. Dar degeaba, căci iar am dat-o, în mama ei, de treabă.
- Cum pot eu să te botez, măi păgânule dacă părinţi tăi n-au fost cununaţi la biserică cum o cere datina străbună ?...
Na!.. Asta-mi lipsea… nu-mi lipsea… nu ştiu?... N-am stat s-o mai gândesc, căci am luat-o spre poşta, să-l rog pe deputat să-mi cunune părinţii. Dar dintr-o dată mi-am adus aminte că mama a trecut de mult în cele veşnice, aşa că… cu cine să-l mai cunune, pe tata?...
Am trântit nervos cu pălăria de scările poştei şi m-am îndreptat spre cârciumă. Dacă nu mă năşesc cu deputatul înseamnă că-s dezlegat de jurământ.
Şi astfel viaţa mea a reintrat în normal: când mă întâlnesc cu primarul îl salut cu respect scoţându-mi pălăria din cap, duşmanii mei au rămas dezamăgiţi văzând că nu sunt bolnav, nevasta nu se mai minuna de cuminţenia mea, iar vecinii dormeau liniştiţi fiind siguri că-i voi trezi-n zori întorcându-mă din cârciumă.
Poate-i mai bine aşa căci nimeni n-o să-i spună fiului meu : „Prost popă te-a mai botezat!”
| index

Comentariile membrilor:

= O proză scurtă foarte reuşită.	emilia gunea [29.Aug.09 00:05]
Nostimă poveste. In memoria scriitorului a căpătat un aer de text rusesc adevărat. Reuşita scriere memorială !
= Multumesc Emilia	mihai traista [29.Aug.09 12:34]
Multumesc de trecere si de apreciere. Te mai astept, dar mai ales astept sa citesc textele tale, ptr. ca-mi place cum scrii.

Poetul şi cârciumarul

Amintiri din epoca de mămăligă
proză [ ]
Poetul şi cârciumarul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-26 | |

În memoria scriitorului Mihai Nebeleac

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac – Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Marin Slujeru, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc, Ion Ardelean şi alţii – ştiu bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc şi pot adeveri că e autentica. Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al maestrului Mişa, care, cu multă dragoste şi răbdare, mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că va scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?... Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un scriitor slab.

Dar să revin la întâmplarea cu pricina.

Într-una din zilele „fierbinţi” de după revoluţie, când unii dintre foştii tovarăşi, deveniţi peste noapte, domni, şi-au băgat mâinile, pană-n cot prin saltele, hornuri şi prin ciorapul bunicii, de unde au scos teancuri de sute albastre (înălbăstrite de atâta aşteptare a zilei când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi carice…

La fel a procedat şi un cârciumar din satul unde ne făceam veacul. Numai că mintea lui îngustă nu putea concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică. Inima i se făcea cât un purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său palat. Dar nu arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla şi zbiera ca un zmeu, ca nu cumva cineva să creadă că i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi, intră Mişa în cârciumă şi comandă o vodcă, bineînţeles «pe barbă», ca de obicei:

– Dă-mi şi mie o vodcă tovarăşe!... îl rugă pe cârciumar.
Cum îndrăzneşti să-mi spui tovarăşe?!... Eu nu-s tovarăşul tău!... Mie să-mi spui domnule!... Şi nu-ţi mai dau pe datorie, ca pe timpul lui Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacă vreau îţi dau, dacă nu vreau nu-ţi dau!... urla făcând spume la gură, bietul cârciumar, roşu de mânie, dar şi de spaimă că Mişa îl făcuse tovarăş.

Mişa zâmbi de prostia cârciumarului, se aşeză la o masă şi scrise o poezie pe care i-o dedică.

Domnule Tovarăş, am auzit că furi…
Şi că-ţi faci o casă cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte să nu dormi în puf
Ci să mergi în Deltă la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcă, eu mai las din ton…
Hai să presupunem că a fost un zvon.

– Domnule Nebealec, domnule profesor… Vă rog frumos, daţi-mi mie foia cu poezia, n-o mai arătaţi la nimeni, vă rog eu mult!... – îl ruga, aproape plângând, cărciumarul.
– Băi, tovarăşe, eu scriu poezii ca să le public; mâine o să apară-n „Graiul Maramureşului”!... spuse hotărât Mişa.
– Nu-mi faceţi asta dom’ profesor, vă dau două sticle de vodcă, numai daţi-mi poezia şi nu-mi mai spuneţi tovarăşe!... tremura de spaimă cârciumarul.
– Bine dom’le fie şi aşa, da să ştii că ai noroc că eu-s băiat bun, că de era altul!...
– Ştiu, ştiu dom’ profesor… se bucura ca un copil cârciumarul, aducând două sticle de vodcă rusească.
A doua zi, Mişa intră, din nou, în cârciumă şi ceru o vodcă „tot pe barbă”.
– Nu ţine!.. Acu’ gata, chiar că nu-ţi mai dau pe datorie cât voi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai făcut ieri… rânji cârciumarul.
– Păi, n-o să mai fii mult – zâmbi Mişa şi începu să recite poezia:

„ Domnule tovarăş am auzit că furi,
Şi că-ţi faci o casă…”

Tăceţi, dom’ profesor, vă dau ce vreţi şi cât vreţi, numai tăceţi!... – se rugă cârciumarul, turnându-i o dublă de vodcă. Eu am crezut că dacă am rupt foia cu poezia şi am ars-o în sobă numai am de ce să mă tem.
– Până nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobă, ai de ce te teme, aşa să ştii tovarăşe!... spuse Mişa cu glas trimfător, luând paharul de vodcă de pe tejghea.

Frizerul Niculae

Frizerul Niculae
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-08-26 | |

M-a trezit clopotul mare, din turla bisericii, ce a răsunat ca o binecuvîntare peste sat, aducând aminte bunilor creştini, că e duminică şi a sosit timpul să meargă la biserică. Mai bine spus bunelor creştine, deoarece toţi purtătorii de clop şi nădragi din satul nostru, sunt atât de evlavioşi şi temători de Dumnezeu, încât pornesc cu vreo două ore înainte de a fi chemaţi de sfântul clopot, ca să aibă timp să intre pe la cârciumă pentru împărtăşania de duminica dimineaţă. Aşa e datina, lăsată din moşi-strămoşi, ca o lege nescrisă pe care nu a reuşit nici un popă s-o schimbe, deoarece creştinii din satul nostru sunt mari păstrători de tradiţie. Iar după împărtăşania de la cârciumă, se duc toţi frumuşel la biserică, unde cuminţi clatină din cap, precum gâscanii, în semn că sunt de acord cu spusele părintelui, că e mare păcat, păcat de neiertat, să duci paharul dracului la gură tocmai în sfânta zi de duminică şi încă înainte de sfânta slujbă.
Aş mai fi vrut să lenevesc în pat, dar deodată mi-am adus aminte că astăzi e ziua mea de naştere. Acest gând mi-a trecut prin cap ca un fulger, lăsându-mă paralizat de spaimă.
Această zi îmi stă-n suflet ca un ghimpe de peste cinci ani, de când o ţigăncuşă cu părul de culoarea nopţi hoţilor de cai şi cu ochi de foc de puteai zări talpa iadului în ei, mi-a ghicit că în ziua în care voi împlini patruzeci de ani voi muri de o moarte năprasnică „subit – cum ziceţi voi mai pe domneşte.” Mi-a explicat ţigăncuşa, nu cumva, Doamne fereşte să nu pricep de ce moarte voi muri.
La început am râs de spusele „pirandei”, dar cu cât mă apropiam mai mult de ziua cu pricina, neliniştea din suflet îmi creştea precum cotele apelor, după trei luni de ploaie, nopţile mi-au devenit albe, iar zilele verzi, din cauza sticlei de culoare verde, de la geamurile barului „Paradis”, unde-mi petreceam ultimele zile din viaţă.
Aşa am hotărât ca ultimele zile de pe această lume să le petrec în „Paradis”, căci pe lumea cealaltă… cine ştie?... Mai ales că eu am fost, un foarte înflăcărat păstrător al tradiţiei mai sus amintite (cea cu duminica dimineaţă, înainte de slujbă).
Dar ziua morţii mele, am hotărât s-o sărbătoresc la ţară, în satul meu natal, ascuns după pragul casei părinteşti, unde nici moartea nu se pare, ceva neobişnuit.
Vroiam să mor singur şi în linişte, auzisem eu, că aşa mor măgarii şi mi-am spus că dacă tot am trăit aşa… hai să şi mor la fel.
Aşa că m-am întins la loc, am încrucişat cuminte mâinile pe piept, şi aşteptam să vină „doamna cu coasa” după mine, întru-n fel bucurându-mă că în sfârşit cineva, de sex opus, mă va vizita şi pe mine. Dar se pare că pe „doamnă” o durea în cot, că eu aşteptam, cu mare nerăbdare să rostesc cuvintele: „Vai, ce mare poet piere!”.
Am stat eu aşa până la prânz, dar ea nu se îndura să vină. Plictisit de atâta aşteptare am încercat să citesc din poeziile lui Pablo Romaniuc, să-mi înveselesc sufletul, dar nu am înţeles mare lucru aşa că am renunţat la poezia lui Pablo, care să fiu sincer mi-a întristat un pic sufletul, căci mi-am adus aminte că am dat doua sute de mii de lei pe volumul de poezii, şi am hotărât să mă duc până la birt.
"O fi ce-o fi, las să mă mai caute şi ea moartea, căci eu am aşteptat-o destul!" Mi-am zis ieşind din casă, uitându-mă în toate părţile, ca nu cumva să mă ia pe nepregătite şi să n-am timp să rostesc celebrele cuvinte al împăratului Nero.
Aşa învârtindu-mă n toate părţile ca Titi-Robi, cu chiu cu vai am ajuns la cârciumă, care, spre marea mea mirare era, goală-goluţă, exact cum aş fi vrut s-o văd, eu pe cârciumăriţă (o fată blondă, mică, noadă, /o faci grămadă /şi o bagi sub tine etc. etc. etc.)
Fata citea, după tejghea, un roman siropos (probabil), după chipurile de pe copertă (sigur) de Daniele Estelle. Atunci l-am zărit într-un colţ cu halba băută (nu vreau să mai folosesc cuvântul „goală”, totuşi măcar în ziua morţii mele să fiu serios, ce dracu?...) pe Niculae , frizerul satului. Stătea dus pe gânduri şi trăgea dintr-o penală răsucită din pagina revistei „Aspirina săracului”, pe care a şutit-o din closetul cârciumii (să-l mai aud eu pe careva spunând că revista lui Dinescu nu-i bună la nimic, că dă de dracu cu mine!).
- Fiţi amabilă, aş dori două halbe de bere! Am spus eu (cu vocea-mi lină), de a sărit fata, ca arsă de pe scaun, scăpând din mână cartea, holbânduse la mine ca o juncană virgină la medicul veterinar.
- Vă rog să mă iertaţi, nu am observat când aţi intrat! Se scuză cititocărciumăreasa.
- Nu face nimic! Am liniştit-o eu. Aş dori două halbe de bere!
- Luaţi loc vă servesc eu la masă! Spuse amabil fata, iar eu m-am îndreptat spre masa lui Niculae frizerul.
- Bună ziua! Îmi permiteţi să-vă cinstesc cu o halbă de bere?
- Mănânci calule ovăz? …Ha – ha - ha… - s-a pus pe râs bătrânul.
- Nu e lume la cârciumă, cu toate că-i duminică. Am început eu conversaţia, mirat, căci în alte dăţi nu avei loc să intri, darmite să stai la masă.
- Păi azi e înmormântare în sat, nu toată lumea e proastă ca noi doi să bem la cârciumă, pe bani.
- Cine a murit? L-am întrebat pe bătrân.
- Petrea Chiorul! Cu adânc amar în suflet rosti bătrânul.
- V-a fost prieten apropiat, văd că vă pare foarte rău pentru el. L-am compătimit sincer pe bătrân.
- Da de unde?... Aşa prieteni !... L-am tuns pe datorie. „Numai până la pensie, Niculae!” Se ruga de mine ca un copil, eu l-am crezut om serios, l-am tuns… iar el… uite ce-mi face!... Dracu să-l ia... de parcă n-a putut muri şi netuns. A scuipat furios bătrânul.
Mi-sa făcut milă de bătrân, am vrut să-l liniştesc oarecum, cu toate că nu-mi prea plăcea de el, la fel ca tuturor băieţilor din sat, pentru că ne „belea” până la piele cu maşina s-a de tuns, pe care a adus-o de pe front, şi care mai mult ne smulgea părul decât ni-l tundea.
- Haideţi să bem nea Niculae, lăsaţi se mai întâmplă să moară oamenii, nereuşind să-şi achite toate datoriile! Încercam eu, să-l liniştesc pe bătrân.
- Dacă ar fi numai el, aş tăcea dracului din gură, dar ascultă aici: săptămâna trecută, vine la mine Mihai Surdul şi începe exact ca acesta, „Numai până la pensie, Niculae!”. Eu îl tund ca om, iar el a doua zi o tuleşte pe lumea cealaltă. Înaintea lui, a venit Ilie Bălbăitul „Tunde-mă Niculae, cum primesc pensia, îţi dau banii!”, eu îl tund ca om, a doua zi pentru cine crezi că trag clopotele?... Pentru el, luar-ar dracu’ sa-l ia şi pe toţi ceilalţi, căci aşa a venit la mine şi Ion Şchiopul şi Vasile Mutul şi Ştefan Hârleţ şi Gheorghe Ciocan şi Dănilă Nicovală, de parcă s-au vorovit între ei, eu îi tund ca om, iar ei a doua zi o tulesc pe lumea cealaltă, la dracu-n praznic! Şi-a vărsat năduful bietul Niculae.
„Acesta ar fi bun să-mi tundă duşmanii, ba chiar şi pe unii din prietenii mei.” M-am gândit eu distrat, începând să întocmesc, în gând, o listă lungă cu aceia pe care i-aş trimite să se tundă la nea Niculae. Iar după ce lista a fost gata, i-am mai propus bătrânului încă un rând.
- Ai suflet bun băiete… dar mie nu-mi place să beau de la nimeni pe gratis. Ce ar fi să te tund?... I-a uită-te ce perciuni mari ai de parcă ai fi rabin. Te tund şi pe urmă mai bem un rând! Mi-a tras cu ochiul bătrânul, aplecându-se sub masă, unde ţinea într-o pungă instrumentele de tuns.
- Ce v-a apucat nea Niculae? Ia uite ce-i trece prin cap! Am strigat eu speriat şi din doua salturi am ajuns în stradă. Ia te uită la bătrân... eu îi dau de băut, iar el vrea să mă tundă, ce o fi având cu mine? Bolboroseam eu, fugind speriat câtre casă.
În ziua aceia nu am mai ieşit din casă, dar nici moartea n-a venit după mine, se pare că pragul casei părinteşti te poate ocroti până şi de moarte.