Ca un fulger din cerul senin

Ca un fulger din cerul senin
personale [ ]
Critica literara

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-08 | |

(Stepan Tcaciuc ”Cuvânt despre confraţi”,
Editura Mustang, Bucureşti, 2003)


Mihaylo Traista a apărut în literatura ucraineană din România ca un fulger din cerul senin.
La început nu ştiam mare lucru despre el, deşi ne-am întâlnit de câteva ori, ba chiar am vorbit despre una, despre alta…
Nici atunci când a trimis, pentru prima oară, la redacţia revistei “Naş holos” câteva poezii, n-a scris nici un cuvânt despre sine. Poeziile meritau cu prisosinţă să fie publicate. De atunci creaţiile literare a lui Myhailo Traista sunt nelipsite din paginile publicaţiilor UUR: “Naş Holos”, “Ukraynskyi visnek”, “Novyi vic”, “Curierul ucrainean”, iar eu am devenit pentru Mihaylo Traista naşul de botez în literatură şi un confrate credincios.
Mihaylo Traista nu este doar un poet talentat, ci şi un talentat grafician. Aproape în toate numerele publicaţiilor mai sus amintite apar lucrările sale de grafică, însoţind propriile-i creaţii literare, dar şi creaţiile altor autori.
Culegerea de poezii a lui Mihaylo Traista “Simfonia ierbii de mătase” (Editura Mustang, Bucureşti, 2001) ni-l prezintă pe autor ca pe un liric fin, dar şi ca pe un umorist plin de spirit. Umorul sănătos şi-l extrage din nesecatele izvoare al folclorului ucrainean.
Mihaylo Traista e un poet bilingv, deoarece el scrie şi publică atât în ucraineană, cât şi în română. Timpul va arăta cum va rămâne el în amintirea generaţiilor viitoare - ca poet de expresie ucraineană, sau ca poet de expresie română. În oricare dintre cazuri, el va dăinui în amintirea generaţiilor ca un poet adevărat, deoarece este un talent înnăscut, iar pe deasupra îi place să asude pe ogorul literar şi eu sunt sigur că Mihaylo Traista un va îngropa talantul primit, ci-l va înmulţi.
Mihaylo Traista este privighetoarea poznaşă a Maramureşului, iar râsul şi trilul său sunt două emisfere artistice între care migrează cocorii pentru a se reîntoarce la cuiburile natale, timpul şi destinele dialoghează cu drumeţii, istoria notează cu sârguinţă în letopiseţurile sale cele întâmplate, când armele tac, muzele vorbesc, spunându-ne şi că e mai demn să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi.
Pentru mine, Mihaylo Traista va rămâne – Figaro sus, Figaro jos – un poet în Dumnezeiasca grădină a poeziei şi un artist în lumea culorilor şi a pensulei. Aşa mi-l închipui eu întotdeauna - cu condeiul într-o mână şi cu pensula în cealaltă, în timp ce gândurile îi strălucesc, iar cuvintele lui deschid ferestrele spre poezia universală. Mihaylo Traista este, pentru mine, un bărbat neînfricat, un haiduc al Maramureşului, care leagă capetele lumii într-un nod gordian, eliberând din colivii de aur păsări albastre, care duc pe aripi ninse de dor poeme, ca oamenii să se bucure chiar şi când sufletul le e brăzdat de tristeţi.

(Tradecere din limba ucraineană de Pablo Romaniuc)

Sărbătoarea narciselor

Sărbătoarea narciselor
personale [ ]
Intervi

u cu prof. dr. Vasile CURELEAC

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-08 | |

Anul acesta în comuna Repedea, judeţul Maramureş, s-a desfãşurat a VIII-a

ediţie a „Sãrbãtorii Narciselor”. Cu acest prilej, l-am rugat pe dl. prof. dr. Vasile CURELEAC sã ne spunã câte ceva despre locurile în care cresc aceste minunate flori şi despre sãrbãtoarea lor.

Domnule Cureleac, ca profesor, de geografie sunteţi, poate, cel mai în mãsurã sã ne vorbiţi despre Poiana Narciselor, care se întinde pe teritoriul a douã state. Vã rog sã prezentaţi cititorilor noştri, în câteva cuvinte, aceste locuri minunate care se numesc Munţii Maramureşului.
Munţii Maramureşului reprezintã un spaţiu geografic bine individualizat, care se întinde pe teritoriul judeţului Maramureş – România şi pe teritoriul regiunii Transcarpatia – Ucraina. În general, aceşti munţi se caracterizeazã printr-un fond

forestier bogat şi pajişti alpine, cu o reţea deasã de ape curgãtoare, lacuri, cu faunã cinegeticã şi piscicolã bogatã şi printr-o florã alpinã unicat, cum ar fi aceastã subspecie de narcise «Narcissus Poeticus». Împreunã cu narcisele mai vegeteazã aici şi alte plante cu importanţã floristicã, precum Genţiana punctata, Genţiana Lutea, Genţiana Excisa, Letopodium alpinum şi altele.
Existã multe asemenea poieni cu narcise la noi în ţarã?

În România, narcisele sunt rãspândite insular, în ecotopuri diferite. Marta Bereş, în lucrarea sa „Narcissus Poeticus L. ssp. Stellaris din Munţii Maramureşului” relateazã cã în România existã 151 de localitãţi unde narcisele vegeteazã în mod natural, printre care se numãrã şi comuna Repedea, judeţul

Maramureş, care devine din ce în ce mai cunoscutã prin „Poiana cu narcise”, „Lacul Vindrel”, „Masivul Mehailecul”, peisaje alpine şi montane cu aspecte deosebite şi cu importanţã turisticã marcantã. Aceste obiective geografice fac parte din potenţialul turistic natural al judeþului Maramureş şi al Carpaţilor Orientali care, în viitor, vor face parte din reţeaua turisticã europeanã.
De ce Poiana Narciselor din Repedea este mai importantã decât celelalte locuri din Munţii Maramureşului, în care cresc narcisele?

Rãspândirea insularã a narciselor, poziţia perifericã-limitrofã precum şi restrângerea habitatului în Munţii Carpaţi joacã un rol floristic, ecologic şi ştiinţific important. Narcisele sunt rãspândite în Munţii Maramureşului în mai multe staţiuni şi anume: Polonenka, Şerban, Pop Ivan, Plaic, Tomnatic, la altitudini cuprinse între 1300-1937 m. Staţiunea Tomnatic-Sehleanu este mai importantã din punctul de vedere al suprafeţei şi a densitãţii acestor specii de plante de origine mediteraneeanã din halocen (perioadã de încãlzire climaticã). Aici, în etajul montan şi subalpin, primãvara formeazã adevãrate covoare albe, redând locului înfãţişarea unui colţ de rai. Suprafaţa acestei poien

e depãşeşte 100 ha. Narcisele vegeteazã în condiţii climatice temperat continentale, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 0-2 grade Celsius, cu ierni geroase şi lungi, precipitaţiile sunt bogate peste 1200 mm/an, şi pe terenuri cu soluri podzolice cu umiditate medie dar şi excesivã pe terenurile mai plane. Cea mai ridicatã densitate a narciselor se înregistreazã în Culmea Sehleanu, Sehleanu Mic – 55 de exemplare/mp, iar densitatea medie este de 20-25 exemplare/mp. Important este şi faptul cã narcisele vegeteazã şi dincolo de graniţa de stat, pe teritoriul Ucrainei, formând un covor unitar sub raport floristic cu o suprafaþã de peste 300 ha.

Dupã cum este bine cunoscut, multe astfel de locuri frumoase au fost distruse în ultimii ani. Se face ceva în sensul de a ocroti aceastã poianã, are ea statut de monument al naturii?
În judeþ

ul Maramureş au mai existat douã staţiuni cu narcise, şi anume în localitãţile Cîmpulung la Tisa şi Teceu Mic. Narcisele din aceste staţiuni erau amplasate în lunca Tisei şi au reprezentat cea mai joasã zonã de rãspândire naturalã a narciselor din Europa. Observãm cã activitatea iraţionalã şi neimplicarea factorilor de decizie duce la dispariţia speciilor valoroase pentru ştiinţã şi pentru populaţie. Pe teritoriul Ucrainei, regiunea Transcarpatia, raionul Chust, în imediatã apropiere de oraşul Chust, se aflã „Valea Narciselor” o staţiune declaratã î

ncã din anul 1980 monument al naturii. Aceasta a fost inclusã în cadrul Rezervaţiei Biosferei din Carpaţi şi prezintã un interes ştiinţific deosebit, mai ales prin faptul cã narcisele vegeteazã natural la cea mai joasã altitudine din Europa de 186 m cu o suprafaţã de peste 600 ha. Pe viitor trebuie întreprinse acţiuni ştiinþifice şi ecologice comune cu reprezentanţii Rezervaţiei Biosferei din Carpaţi în vederea soluţionãrii problemelor de conservare şi ocrotire a narciselor şi a altor plante endemice. Academicienii Nicolae Boşcaiu şi Dan Munteanu din cadrul Academiei Române din Cluj Napoca împreunã cu specialiştii Societãţii Ecologice din Maramureş au realizat studii privind condiţiile de vegetaţie şi rãspândire a subspeciei, care, în prezent, are statut de monument al naturii. În anul 1999, la invitaţia conducerii Primãriei şi a Consiliului Local s-au fãcut demersuri pentru legiferarea „Poienei cu narcise” ca monument al naturii şi s-a iniţiat sãrbãtoarea „Nedeea narciselor” care, iatã, anul acesta atinge a VIII - a ediţie. Aceastã sãrbãtoare a devenit o tradiţie pentru locuitorii comunei şi se desfãşo

arã în ultima duminicã din luna mai. Staţiunea cu narcise Tomnatic-Sehleanu a fost inclusã ca zonã nucleu din cadrul Parcului Natural a Munţilor Maramureşului cu o suprafaþã de 100 ha.

Turiştii şi localnicii prezintã un pericol de distrugere pentru acest loc?

Poiana cu narcise Tomnatic – Sehleanu este situatã la o distanţã de peste 7 km faţã de centrul comunei, în apropierea graniţei de stat cu Ucraina şi, în ultimii ani, este vizitatã de un numãr tot mai mare de turişti. Dacã în trecut numãrul turiştilor era redus, în prezent a crescut datoritã reclamelor adecvate pe internet şi în mass-media, dar nu turiştii şi localnicii prezintã cel mai acut pericol de distrugere a acestei specii de plante, chiar dacã aceştia recurg la culesul ei. Considerãm cã cel mai mare pericol este pãşunatul excesiv, care duce la tasarea solului şi distrugerea rãdãcinilor plantelor. În prezent, conducerea comunei Repedea, împreunã cu administraţi

a Parcului Natural Munţii Maramureşului, Consiliul Judeţean Maramureş, Societatea Ecologistã din Maramureş, Direcţia Silvicã Maramureş, Asociaţia de Dezvoltare Ivan Krevan, sunt preocupate de ocrotirea biodiversitãţii în zonã. Aceste instituţii şi alte organizaţii trebuie sã întreprindã mãsuri de conştientizare a populaţiei locale privind importanţa floristicã şi ecologicã a acestei specii şi sã gãseascã cãi reale de protejare a ei. Una dintre mãsuri este îngrãdirea zonei strict protejate cu gard şi interzicerea pãşunatului în zona Vavercin. În aceastã acţiune ecologicã ar fi necesarã o implicare mai serioasã a personalului Direcţiei Silvice Maramureş şi Administraţiei Parcului Natural Munţii Maramureşului, care ar trebui sã aplice mãsuri de avertizare şi sancţionare împotriva celor care, în mod voit, distrug narcisele şi alte specii de plante. Implementarea acestor acţiuni de protecţie şi conservare a biodiversitãţii, conştientizarea populaţiei sunt absolut necesare în pãstrarea

intactã a patrimoniului natural al florei şi faunei.

Domnule profesor, în încheiere, dacã aveţi un mesaj pentru turiştii care viziteazã asemenea locuri precum Poiana Narciselor?

Toţi avem faţã de generaţiile viitoare obligaţia moralã sã ocrotim mediul geografic. La nivel global situaţia ecologicã este criticã, natura este deosebit de afectatã, iar mãsurile luate sunt insuficiente. Se ţtie cã bumerangul ecologic este periculos şi inevitabil. De aceea, pãstrarea şi ocrotirea biodiversitãţii necesitã mãsuri complexe şi implicarea realã a factorilor de decizie.


Interviu realizat de Mihai TRAISTA

| index

Timpul nu vindecă rănile

Timpul nu vindecă rănile
proză [ ]
Prolog

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-06 | |

(Nuvelă)

«Vino moarte să mă iei, dar când vei ajunge, ferească-l Dumnezeu pe acela dintre noi care nu va şti să zâmbească mai frumos ca celălalt»
(Ardian-Christian Kuciuk)

Ultima dorinţă a lui Ovidiu Lucenko se numea – MOARTEA.
Îşi dorea din tot sufletul să moară, să termine odată pentru totdeauna cu viaţa de care pur şi simplu s-a săturat.
Nu îi era frică de moarte, cel puţin nici nu îi trecea prin cap că a muri înseamnă a nu mai exista, a nu mai întâlni pe stradă feţe cunoscute, a nu mai privi niciodată apusul soarelui, a nu mai intra dimineaţa în cofetăria «Crinul» şi a bea o ceaşcă de cafea, în care tânăra chelneriţă cu ochii de copil şi cu părul negru, veşnic îmbătat de aroma nopţilor cu lună plină, îi turna două-trei picături de coniac «Ovidiu».
Îi plăcea foarte mult gustul acestui coniac. Întradevăr, la început îi plăcea doar numele coniacului, la fel cum îi plăcea şi propriul său nume, dar pe urmă i-a prins gustul şi nu a mai renunţat la el. Asta până când i-a interzis medicul orice fel băuturi alcoolice, de atunci îşi permitea doar câteva picături de coniac în singura cafea pe zi, pe care o savura în fiecare dimineaţă la cofetăria «Crinul», unde citea presa locală.
A muri, însemna a se lipsi de toate aceste mici şi singure plăceri care i-au mai rămas pe lume.
Dar Ovidiu Lucenko nu se gândea la toate acestea, ba dimpotrivă, în acea seară se gândea la moarte ca la un lucru mult dorit şi mult aşteptat, ca la o mântuire. Se gândea la liniştea pe care i-o va aduce moartea, nicidecum la veşnicia ei.
Deodată şi-a adus aminte de bătrânul Găvrilă, ceterașul satului, sau «unchiul filosof», cum îl numeau mai în glumă, mai în serios, oamenii din sat şi anume şi-a adus aminte de ultima seară, când îl văzuse în viaţă pe bătrân.
Îşi amintea bine, de parcă a fost ieri, cum i-a dus bătrânului o sticlă de «Şliboviţă» şi un pachet de «Naţionale». Bătrânul rupea ţigările în două, scuturând tutunul din ele în pipa sa din lut ars.
În seara aceea l-a găsit pe bătrân stând pe prispa căsuţei sale uitându-se la stelele care începeau una câte una, să apară pe bolta cerului. Privea la stele şi zâmbea nevinovat, cum zâmbesc uneori copiii aducându-şi aminte de ceva drag lor.
– Bună seara unchiule! Ce mai faceţi? întrebă aproape în şoaptă, temându-se parcă să nu întrerupă zâmbetul bătrânului.
– Număr stelele şi încerc să dezleg taina vieţii... răspunse liniştit bătrânul lăutar şi îi zâmbi senin, iar după o tăcere destul de lungă îl întrebă:
– Ce înseamnă viaţa flăcăule?
– Nu ştiu unchiule! îi răspunse dând, nevinovat din umeri.
– Ai dreptate! Deşi ai umblat pe la şcolile din oraş şi ai citit multe cărţi, tot nu ai de unde să ştii ce este viaţa şi ştii de ce? întrebă bătrânul, şi nemaiaşteptând răspunsul continuă: – Pentru că viaţa, omul o înţelege abia la bătrâneţe, când nu mai poate face mare lucru cu ea.
În seara aceea îi era indiferent că nu ştiuse să răspundă la întrebarea bătrânului. Desigur i-ar fi putut aduce argumentele oricărui filozof, din cărţi citise... dar bătrânul avea nevoie de cea mai simplă şi mai banală explicaţie, pe care o înţelesese abia acum, la bătrâneţe, când nu mai putea face aproape nimic cu viaţa. Pentru el viaţa era doar o cărăruie, cea mai scurtă dintre toate, care l-a dus de la leagăn la sicriu.
Privindu-l pe bătrân cum îşi îndeasă cu mâinile tremurânde tutunul în pipă i se făcu milă de el, părea un copil neajutorat ce încerca să ascundă lumina stelelor în ochii săi, pe jumătate închişi.
– Ehei, de-ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!... Uite eu de peste optzeci de ani ştiu că voi muri şi tot mi-e frică de «cumătra cu coasă», zâmbi trist bătrânul, de parcă-i ghicise gândurile.
Mai târziu, la înmormântarea lăutarului, privindu-i mâinile încrucişate pe piept şi chipul galben ca de ceară, îşi aduse aminte de cuvintele lui. «Ce înseamnă viaţa flăcăule?..» Parcă-i şoptea la ureche vocea bătrânului, la fel ca în seara aceea când îl văzuse pentru ultima dată în viaţă, stând pe prispa casei şi privind stelele.
«Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce...» auzi ca un răspuns, vocea preotului.
Lui Ovidiu i se păru că mortul îi zâmbește ştrengăreşte făcându-i cu ochiul: «Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!.. Însă mie nu-mi mai e frică de nimic».
De abia când şi-a adus aminte de bătrânul lăutar, gîndul morţii începu să-l doară amorţit ca un pahar de sifon amestecat cu nisipul din clepsidra celui mai barbar zeu – TIMPUL.
Timpul, în care el nu crezuse niciodată, la fel cum nu crezuse nici în Dumnezeu, deşi deseori era nevoit să-i recunoască existența, atât unuia cât şi celuilalt. Sau poate, pentru el, timpul şi Dumnezeu erau unul şi acelaşi, cunoscut sub două nume diferite.

«Timpul este celălalt nume al lui Dumnezeu, sau poate Dumnezeu este celălalt nume al Timpului?» se întreba deseori Ovidiu Lucenko.
Nu, nu putea să fie aşa.
După câte ştia el, Dumnezeu este bun şi milostiv, nu poate fi acelaşi cu Timpul, care pentru el era un zeu barbar, ce-i violase toate iubitele din cel mai dulce vis, visat odată la o eternitate şi ceva, între o cafea turcească şi un coniac albanez.
Acum era ferm convins că Timpul există şi că a existat întotdeauna, era mereu prezent în el și îl purtase toată viaţa-n sufletul său fără să-şi dea seama.
«Nu e adevărat! Eu pentru tine nu exist, doar tu exiști pentru mine!...» şopti vocea Timpului, de undeva din adâncul sufletului său.
«Întotdeauna ai existat, am dovada existenţei tale!»
«Dovada existenţei mele... ce dovadă poţi avea? Ha-ha-ha!..» răsună, de data asta, batjocoritor vocea Timpului, rănindu-i sufletul bolnav şi obosit.
«Amintirile! Amintirile sunt dovada existenţei tale!» se străduia din răsputeri să rămână calm.
«Amintirile nu sunt decât ruinele veacului în care ţi-ai pierdut dragostea de aproapele tău».
«Cine a fost aproapele meu?»
«Eu! Eu, am fost aproapele tău!»
«Minţi! Eu mi-am iubit până şi duşmanii».
«Nu! Nu te-ai iubit nici măcar pe tine însuţi!».
«Am iubit caii, cocorii, mestecenii...»
«Jucării de pluş ale sufletului tău bolnav».
«Dar pruncii, pruncii pe care mi i-am dorit atât de mult?...» încerca Ovidiu să convingă vocea Timpului, că sufletul lui cunoscuse iubirea.
«Ferice de ei, vor rămâne nelumiţi!» şuieră, asemeni vântului, vocea, legănându-i din ce în ce mai tare valurile sufletului.
«A nu te naşte este acelaşi lucru cu a muri, iar morţii... nu toţi sunt fericiţi».
«Nu e acelaşi lucru, cei nelumiţi nu lasă amintiri în urma lor».
«În vorbele tale nu-i decât minciună!»
«Eu nu cunosc minciuna, sunt mai corect decât moartea pentru care te pregăteşti».
«În ce constă corectitudinea ta zeule barbar?» – gemea sufletul lui Ovidiu.
«Muşc din veacul tău, la fel cum muşc din veacul tuturor muritorilor».
«Ha-ha-ha!... râse de această dată Ovidiu. Curios sunt din ce o să muşti după ce mă voi ascunde de tine?
«Unde?...»
«În neexistență!»
«Neexistența nu e un fenomen ci pur și simplu lipsa existenței. Pentru mine vei exista și după trecerea în neexistență!»
«Și din ce vei mușca atunci?»
«Din veacul ce va să vină și din amintirea despre tine...»
«Altceva nu ști decât să muști din toți și toate, zeule crud! Probabil în viața ta nu ai făcut nimănui nici un bine».
«Greșești, sunt cu mult mai bun decât crezi și tocmai mă pregătesc să-ți fac un bine».
«Pentru mine nu mai poți face nimic!»
«Te pot face fericit în drumul tău spre neexistență...»
«Nu văd cum...»
«Voi decora ultimul tău vis cu o femeie!»
«Nu, asta nu! Mai bine cu o floare...»
«De ce o floare?»
«Florile sunt cele mai sincere târfe – nu fac deosebire între fluturi»
«Ai înnebunit de tot!»
«M-a lovit aripa unui înger beat, pe drumul spre paradis»
«Ți-aș fi dat cea mai frumoasă femeie din câte au fost vreodată!»
«O știu!»
«De unde?»
«Din Grădina Edenului, se iubea cu un șarpe pe care îl hrănea cu mere otrăvite».
«Asta de unde o mai ști?»
«Știu! Eu am fost șarpele!»
Cîteva clipe în sufletul lui Ovidiu domnea liniștea, iar pe urmă, vocea timpului întrebă:
«Ce poți face cu o floare?»
«O voi boteza Maria Magdalena!»
«De ce nu CEZARA?...»

– Cezara!... răcni Ovidiu, ca o fiară prinsă în capcană.
Și întradevăr se simțea prins în capcana propriului suflet, din care după el, se putea
elibera numai prin moarte.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” urla sufletul său obosit de așteptare.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” gemea inima sa bolnavă de iubire neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” loveau în geam ramurile bătrânului castan.
Ovidiu scrâșni din dinți și trânti puternic cu pumnul în noptiera de tablă de lângă patul său.
Lovitura a răsunat ca un foc de armă, sfâșiind parcă tăcerea albă ce domnea în salon.
– S-a întâmplat ceva, vă e rău? întrebă sora medicală, vârându-și capul roșcat prin ușa întredeschisă.
– Cui îi este bine în ziua de azi? încercă să glumească Ovidiu.
Femeia zâmbi mai mult din politețe și închise ușa.
”Ce înseamnă viaţa flăcăule?” își aduse aminte de întrebarea bătrânului Găvrilă. Închise ochii și revăzu chipul palid al lăutarului mort.
”Viaţa, omul o înţelege abia la bătrâneţe, când nu mai poate face mare lucru cu ea” răsuna ca un clopot vocea bătrânului, undeva din adâncul memoriei sale, amestecându-se cu vocea preotului: ”Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce”.
”Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!..”
Existau clipe în care gândul morții îl tulbura, însă era deajuns să se gândească la liniștea din moarte și tulburarea dispărea, se topea precum zăpada de primăvară sub razele soarelui.
Sufletului său îi era dor de acea liniște eternă după care tânjise întreaga-i viață zbuciumată.
Liniștea eternă și uitarea. Uitarea care nu-i va mai aparține lui ci Timpului, care va șterge toate urmele trecerii sale prin această lume. Timpu-și așterne uitarea dureroasă peste toate. Peste amintiri, peste cruci, peste morminte...
Cine poate cere Timpului socoteală pentru dureroasa uitare?
Dar Cezara?...
Nu, Cezara nu-l va uita niciodată! Era convins de asta. Deși e dreptul ei să-l uite, ea nu se va folosi de acest drept. Și chiar o poruncă dacă ar fi fost, ea ar fi încălcat-o și nu l-ar fi uitat. Asta îi încălzea sufletul bolnav de dragoste neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” urla sufletul său obosit de așteptare.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” gemea inima sa bolnavă de o iubire neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” loveau în geam ramurile bătrânului castan.
Ovidiu luă de sub pernă, unde-și ascundea țigările, cutia cu somnifere pe care le primise tocmai din Tel Aviv, de la bunul său prieten Leb Torbinovici.
…Una, două, trei… și așa până la douăzeci, deși ajungeau trei, patru pastile, pentru a-și îndeplini dorința. Se întinse pe pat, închise ochii și își încrucișă mâinile pe piept.
Deodată i se păru că în locul lui stă întins bătrânul lăutar și îi face cu ochiul:
”Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!..”
”Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce” i se părea că aude și vocea preotului și își aminti că bătrânul paroh Andrei Movilă, era de fapt bunicul Cezarei, dar asta s-a întâmplat atât de demult, de parcă nici nu a fost vreodată.
”Ce înseamnă viaţa flăcăule?”
”Pentru mine vei exista și după trecerea în neexistență!...”
– Neexistența e doar lipsa existenței! șopti Ovidiu.

Va urma.

| index

Poem de nea

Poem de nea
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-05 | |

Se anunță iarăși vremuri de tăcere,
se răscoală seva în copacii goi,
se preschimbă drumu-n țipăt de durere,
și-a pierit nădejdea întoarcerii-napoi.

Zămbetu-ți serafic încă mă mai cere,
ochiul meu albastru încă te mai vrea,
aș porni, iubito, către-o revedere,
dar mă-ntroieniră zăpezi de mucava.

Va dansa ninsoarea-n ritm de sarabandă
și va fi o nuntă, va cădea o stea,
se așterne iarna ca o coală albă
și-am să-ți scriu, frumoaso, un poem de nea.

Balada primei ninsori

Balada primei ninsori
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-05 | |

Iar îmi ninge-n suflet a poveste veche.
Ogoiește, Doamne, dorul meu de drum!
Când îmi pare viața floare la ureche,
voi plăti iubirii ultimul uium.

Am primit ninsoarea ca pe o chemare,
ca pe-un dor de ducă, stins mai de demult.
Sânii tăi, iubito, cer o sărutare:
am să trec Carpații și am să-i sărut.

Voi ierna la tine, crivăț la fereastră,
ca un mag de gheață și fără de stea,
vom nunti, frumooaso, toată iarna noastră,
până ne-om preface în doi miri de nea.

Noaptea mea de nuntă fi-va întreaga iarnă
Te voi ține-n brațe cu nesaț și mult,
iar din cer ninsoarea slobod o să cearnă,
aplecând toți brazii, ca pentru sărut.

|

Iată eu stau la usa si bat...

Iată eu stau la usa si bat...
proză [ ]
însemnări crestine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-04 | |

Lui Radu în ultimul timp parcă i-se înnecaseră toate corăbiile.
Umbla necăjit tot timpul, nu avea chef de nimic şi avea sentimente de nevinovăţie nejustificate.
Nu era interesat de nimic. Activităţile care înainte îi făceau plăcere acum îl lăsau rece.
Abandonase în mare parte preocupările sale zilnice, printre care și cititul Bibliei.
Iar rugăciunea?...
Ce-i drept se mai ruga. Dar se putea numi ceea ce făcea el rugăciune? Era mai degrabă o povară pe care se simţea nevoit s-o execute. Nu se mai ducea nici la biserică.
”O să citesc din Biblie câteva capitole şi o să-mi fie mai de folos decât predica monotonă a preotului.” se gândi Radu. Însă mintea-i începuse să vagabondeze şi nu a reţinut aproape nimic din ceea ce a citit.
A doua duminică nici nu se mai gândi la Biblie, iar a treia se duse cu prietenii la iarbă verde, nici nu se mai gândi la biserică.
— Ce-i cu tine Radule?... De ce nu vii la biserică? îl întrebase Laura la telefon.
— Auzi ce chestie, să mă ia la rost şi gâsculiţa asta! se enervă Radu, uitând ca înainte cu numai trei săptămâni Laura i se părea cea mai frumoasă fată din câte văzuse el vreodată.
De atunci Radu începuse să ocolească pe toţi aceia care ar fi putut să-i pună întrebări în legătură cu absenţa lui de la biserica.
Astfel credea că a scăpat de toţi aceia care îl necăjeau atâta.
Dar într-o seară la uşa lui sună cineva insistent. Când privi prin vizor, inima începu să-i galopeze ca un cal de curse. La uşă era părintele Iosif. Radu dădu să deschidă uşa, bucuros de vizita bătrânului preot, dar o forţă superioară lui, îi blocase mişcările, parcă îl paralizase, şi o voce lăuntrică îi şoptea: „Nu deschide! Bătrânul venise să te mustre, să te ia la rost, nu deschide!...”
Bătrânul văzând că nu-i deschide nimeni, a scos creionul şi a scris ceva pe un petic de hârtie, vărându-l în uşă. Cum plecă bătrânul, Radu citi biletul.
„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
”Bătrânul vroia să luăm cina împreună!... a fost primul gând ce-i trecu prin cap. Îi păru rău că nu a deschis uşa bătrânului, vroia să fugă după el, dar de acum bătrânul era departe.
Radu ţinea foarte mult la părintele Iosif, care adeseori se purta cu el părinteşte, astfel încât nu simţea lipsa tatălui său, mort într-un grav accident de circulaţie.
„Iată, Eu stau la uşă, şi bat…”
Radu privi încă odată peticul de hârtie şi deodată înţelese că aici e vorba de mult mai mult, decât de o simplă cină.
Înţelese că bătrânul a dorit să-i spună ceva foarte important.
Deodată acel petic de hârtie i se păru foarte drag, parcă ţinea în mână o comoară.
A deschis Biblia şi a citit Apocalipsa capitolul trei. Deodată îi sări în ochi versetul 19: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!” Radu citi mai departe versetul 20 şi 21:„Iată, Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă pe cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”
Lui Radu i se prelinseră pe obraji două lacrimi fierbinţi.
Deodată simţi o mare nevoie de rugăciune. Căzu în genunchi şi se rugă fierbinte, până nu simţi o mare uşurare în suflet.
Când se ridicase de pe genunchi era alt om.
Primul lucru care hotărâse era acela de a citi zilnic din Cuvântul Domnului. Chiar în seara aceea citise primele trei capitole din Geneza, iar după miezul nopţii a scis o scrisoare părintelui Iosif.
Sau cine ştie, poate chiar lui Dumnezeu?...
Scrisoarea era scurtă, cuprindea un singur rând, dar spunea totul.
Iată cuprinsul ei: „Ţi-am auzit glasul… dar mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns” (Geneza 3:10).

|

Cârciuma lui Schiopu

Cârciuma lui Schiopu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-04 | |

Când Ion a Cuțitașului intră în cârciuma lui Șchiopu, acesta nebăgându-l în seamă continua să se contrazică cu nevastă-sa.
Ion se apropie de tejghea și ceru o halbă de bere, dar Șchioupu cu nevastă-sa ”cotcodăceu” de parcă nici nu îl văzuseră.
– Dă-mi o bere bă! Sau ești surd?... Vezi că mintenaș îți destup eu urechile de măgar!... trânti Ion cu pumnul în tejghea.
Șchiopu vru să răspundă ceva, însă privirea sferdelitoare a Cuțitașului, îi îngheță cuvintele pe buze.
– Toarnă-mi repede o bere, țâța cui ai supt-o, că îți crăp capul ca pe un dovleac!
– Nu se cuvine așa gazdă* bună... încercă Șchiopu să-l înduplece, însă vocea groasă a
Cuțitașului îl întrerupse:
– Nu te găzdălui cu mine, crucifixu mă-ti, că-ți smulg urechile!
Șchiopu puse halba pe tejghea și îi făcu semn femeii să iasă.
Nu-l mai putea răbda pe a Cuțitașului. Cât să-l mai rabde... cât?... Și la o adică de ce să-l mai rabde?... Atâta liniște avea și el, cât acesta era închis, cum ieșea din pușcărie, adio liniște!
Ori de câte ori intra în cârciumă, făcea praf totul. Prăpăd rămânea în urma lui. Ce-i drept se mai băteau și alții, și încă destul de des, căci unde să se răfuiască oamenii dacă nu în cârciumă?...
De aceea a lăsat Dumnezeu cârciuma pe lume, să bea omul, un pahar la necaz sau la bucurie, să bată palma pentru un iarmaroc cinstit, sau să tragă, colo un par, două, peste spinarea mejdașului de-a băgat plugul în țarina sa, sau flăcăului ce-a tras cu ochiul muierii, sau ibovnicii sale... așa e omenește!
Dar Ion a Cuțitașului când intră pe ușă, nu ieșea până nu spărgea totul – mese, scaune, sticle, pahare... Comanda de băut la toți, iar când trebuia să plătească începea:
”Noi nu am băut atâta! Nu mă fura împuțitule, că-ți dau drumu la mațe pe jos!” Și începea Armaghedonul.
Încercase să nu-i ceară bani, dar nici așa nu era bine, pentru că Ion întorcea placa:
”Crucifixul mă-tii de porc! Drept cine mă iei? Ha? Crezi că nu am bani, mă crezi colduș** ai? Paștele mă-ti, te omor mă căcăciosule și te plătesc în aur ca pe unul bun!” Și iar începea să spargă totul.
Nu, nu-l mai putea răbda, cât să-l mai rabde... cât?... Și la o adică, de ce să-l mai rabde?
– Bă muceo, tu nu vezi că halba asta e goală?... sparse Ion a Cuțitașului halba de
perete. Adu alta! că-ți sparg căpățâna aia bleagă!
– Muiere, dă-mi o halbă curată! Strigă Șchiopu.
Femeia palidă, ca un cadavru, intră și puse, cu mâinele tremurânde, halba pe tejghea.

* * *

”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă,
Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă?
De băut s’ara pe lună-ă-ă,
Cu măndra care-i nebună-ă-ă...”

Cânta Ion a Cuțitașului, ținând srâns, în fiecare mână câte o sticlă de ”Secerică”. Atât a luat din cărciuma lui Șchiopu, restul a spart totul și i-a tras vreo două și lui peste bot!
– Să mă țină minte, crucifixul mamii lui de porc!.. Dar ce-i cu mine? De ce se învărte ulița?... ”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă...” Să țină careva ulița! Ce-i asta?... Am băut eu și mai mult... Până la Ancuța nu e departe! Încă un pic, hai a Cuțitașului, ce naiba?!... Da ce-mi mai arde rânza***, of Doamne! Las că beau o cană de more**** la Ancuța și îmi trece! Da ce-mi mai vuiește în urechii, și tot îmi bagă cineva lumina în ochi... ”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă...” Au-u-u ce mă mai arde!.. Crucifixul mă-ti de... au-u-u!...

* * *

A treia zi, prin fața cărciumii lui Șchiopu, trecea o înmormântare. Oamenii din sat, mai mult din datorie creștinească, îl conduceau pe Ion a Cuțitașului pe ultimul său drum.
Șchiopu rezemat, de ușa cârciumii, zâmbind amar de trist șopti:
– Ce zici a Cuțitașului, nu intri la o halbă?..

* Gazdă – gospodar.
** Colduș – cerșetor.
*** Rânza – stomac.
****More – zeamă de varză murată.