Viata omului: un roman nescris

Viata omului: un roman nescris
personale [ ]
Critica literara

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Anna TRAISTA RUȘTI

2009-09-24 | |

Fiecare om își are propriul sãu eu și propriul sãu destin, fiecare viațã își are propriul sãu roman, al cãrui conținut e complicat și complex.
Aceastã filosofie a vieții este transpusã în nuvelele tânãrului și talentatului scriitor maramureșean de etnie ucraineanã Mihai Traista, nãscut la poalele Mãgurei, lângã izvorul Ronișoarei, loc unde aparent nu se întâmplã nimic și, totuși, se întâmplã atât de multe.
Viața maramureșenilor, și mai ales a celor de pe Valea Ronișoarei, prezentatã în volumul de nuvele „Huțulska dușa“ („Suflet de huțul“) este un labirint, unde realitatea se îmbinã cu ficțiunea, speranțele cu deziluziile, dragostea cu dezamãgirea, credința cu trãdarea, toate dominate de legi nescrise, respectate încã de la începutul începuturilor cu mare sfințenie.
Eroii din nuvelele lui Mihai Traista sunt solitari ori amestecați și dependenți unii de alții, contribuind la derularea evenimentelor și declanșarea conflictelor, individualizându-se, în același timp, prin nume și porecle simbolice, existente în Rona și acum.
Ei trãiesc într-o lume veche, arhaicã, plinã de superstiții, credințe, mituri, care-i ajutã sã treacã mai ușor prin viața asprã și spinoasã asemenea reliefului pe care s-au așezat cândva.
Personajele lui M. Traista trãiesc într-o lume a proprietãții, unde pãmântul înseamnã totul. El a pus stãpânire pe oameni și pe conștiința lor. Cei bogați au pãmânat și își permit totul. Însã averea îi degradeazã treptat. Încep sã uite de sentimente, de moralã și de credința creștinã, pentru ca în final sã devinã victime ale propriei conștiințe, care îi terorizeazã, amintindu-le cã nimic nu rãmâne nepedepsit, iar legile nescrise sunt ferme și capitale.
Lipsa de scrupule, umilința, necinstea, ipocrizia, frivolitatea, beția, violența domesticã și socialã, exploatarea, violul ce duce la suicid și la crime sunt acte obișnuite în nuvelele scriitorului, care-i individualizeazã pe oameni dupã poziția lor socialã și materialã.
La polul opus și în antitezã, se aflã oamenii simpli, colectivitatea care luptã împotriva individualitãții alterate prin muncã, cinste, dreptate, solidaritate, generozitate, înțelepciune și franchețe.
Țãranul maramureșean, și mai ales cel din Rona, e harnic, priceput în toate, cinstit și cu o personalitate puternicã, știe cum sã lupte împotriva vitregiilor vieții și nedreptãților societãții în care trãiește.
Stânca de granit de la Kadasu, despre care pomenește atât de des scriitorul, e o parafrazã a tãriei de caracter a ucraineanului de la Rona.
Personajul lui Traista nu se resemneazã în faþa sorții, ci încearcã sã se ridice, sã-și depãșeascã condiția socialã, știind cã și mâine va fi o zi, când va rãsãri din nou soarele dinspre Mãgura.
Acest volum ar putea fi analizat pe secvențe, dupã tematicã: haiducia, furtul cailor de rasã pur-sânge, viața oamenilor în perioada interbelicã, militãria grea a recruților precum și emigrația actualã, fuga dupã locuri de muncã în strãinãtate.
Paradoxal, pãmântul este puterea care, cu timpul, își pierde din valoare, pierzându-și stãpânul, care emigreazã cãutându-și o soartã mai bunã în toatã Europa.
Pãmântul este abandonat, și-a pierdut valoarea, fiind înlocuit cu banul strãin, uneori chiar „pãcãtos“, o temã nouã în literaturã, prezentã în nuvelele „Romanul neterminat“ și „Fericirea unei mame nefericite“.
Soarta femeii a fost și este tristã în nuvelele scriitorului. Cândva nu se putea debarasa de soartã, datoritã mentalitãților, lipsei de culturã, credinței milenare, acum e cultã, „independentã“, își cautã „norocul“ în strãinãtate, abandonându-și familia, copii, țara, casa pãrinteascã, fie și temporar, fapt ce duce la nefericirea ei și a celor din jur.
Autorul descrie cu mãiestrie artisticã tot ținutul nordic al țãrii din trecut, punând pe primul plan Rona și împrejurimile ei.
Cârciuma, unde omul își varsã necazurile, paharul fiind cam plin, ce-i drept, este locul de întâlnire al tuturor, unde toți devin, la un moment dat, egali și sinceri punând țara la cale alãturi de propriile gânduri.
La acțiune participã, direct sau indirect, oameni din toate etniile: români, ucraineni, țigani, unguri, evrei și din toate pãturile sociale: intelectuali, slujbași, negustori, mineri, hoți, orfani, vãduve, slugi. Cei din urmã, prin perseverențã și hãrnicie, reușesc sã se autodepãșeascã, devenind cu timpul oameni respectabili, iar ceilalți, necinstiți, sunt pedepsiți de puterea divinã, unde legea nescrisã își spune cuvântul.
Titlurile date de autor sunt foarte sugestive, luate din zicãtorile și expresiile populare locale „Dumnezeu nu bate cu biciul“ sau „așchia nu sare departe de trunchi“, conferind oralitate titlului, alãturi de vorbirea aluzivã, dialogul și imagini artistice folosite în opere.
Îl socot pe M. Traista un urmaș al scriitorilor ucraineni, ca Ivan Fedico sau Mihai Nebeleac, și sunt sigurã cã va continua „Romanul nescris“ de aceștia, dezvoltând patrimoniul literaturii ucrainene din România.

Fata îmbrăcată în mov

Fata îmbrăcată în mov
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-25 | |

precum desfrânatele de pe străzile Vechiului Babilon
fata îmbrăcată în mov
hoinărește prin gândurile mele.
uneori ținăndu-se de mână cu un plop rânit de ploaie.
pași lor se preschimbă în cuvinte
cuvintele în păsări uriașe
cu roți dințate în loc de aripi
purtând în ciocuri povara frunzei de măslin.

câteodată pași lor se preschimbă și în tăcere
iar tăcerea în păianjeni uriași
care țes pe cer legământul curcubeielor de rouă
atunci păsările se războiesc cu păianjenii
iar fată îmbrăcată în mov
la braț cu plopul rânit de ploaie
pe sub războiul ceresc
se duc până la stejarii lui Mamre
dincolo de care începe moartea.

o moarte liniștită ca visul unui prunc nelumit.

Tulburat și căprui

Tulburat si caprui
poezie [ ]
poezie de dragoste

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-26 | |

Te aştept la răscrucea amintirilor,
vom porni amândoi prin păduri de vise,
trebuie neapărat să ajungem la noi
până-n ajunul zilelor noastre de iubire.

Atunci buzele tale se vor pierde printre şoapte
iar eu, mă voi agăţa de frumuseţea ta
ca să nu mă rătăcesc prin iubire,
mă voi culca la picioarele tale,
ca să devin bucuria zilelor tale trecătoare.

Tu vei privi tulburat şi căprui
în neliniştea mea albastră,
iar noaptea se va îmbăta
din cântecul trupului tău.

Atunci vom deveni apropiaţi
ca două stele risipite.

Robotul

Robotul
proză [ ]
text umoristic

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-26 | |

Prof. dr. Costică Popadusin, directorul spitalului ”Ultima Vestire”, de nervi nu-și mai găsea locul, ochelarii, ceasul și nevasta niciodată înainte de ora 24 acasă (ora 24 pentru cei de la oraș, miezul nopții pentru cei de la țară, iar pentru polițiști limba ceasului a mică e ascunsă sub a mare).

Se sfătuise și cu subalternii săi dr. Ionică Gropasin, medicul general Mitică Lopatin și cu asistentul Vasilică Aminamin, dar degeaba, nu găsiră nicio soluție ca să iasă din încurcătura în care intrară odată cu primirea ajutorului umanitar de la poporul japonez, care consta într-un medic-robot.

Ei și de atunci începu beleaua dracului. Ei, elita spitalului nu mai aveau niciun cuvânt de spus. Dacă înainte el, prof. dr. Costică Popadusin spunea unui pacient că mai are de trăit trei luni, apoi acela nu-i ieșea din cuvânt, ba câteodată se căra și mai repede, iar acum medicul-robot repetă ca un papagal ”Atenție pacient... diagnostic-tratament” și se fac sănătoși pacienții cărora el, nu le-ar fi dat două zile de trăit.

– Nu așa nu mai merge! – trânti cu pumnu-n masă – fie el robot japonez, fie ce o vrea, dar nu poate fi mai deștept decât mine, care am studiat la ”Ștefan Gheorghiu”! Mă duc la el și-l derutez în așa fel încât nu va mai veni nici dracul să-și mai facă analizele. Îi arăt eu lui ce înseamnă un prof. dr., mama lui de robot împuțit! – mai trânti odată cu pumnul în masă și se îndreptă val-vârtej spre cabinetul robotului.
– Atenție pacient! – îl luă în primire robotul cum intră pe ușă. – Ce te doare?
– Mă doare-n cot! – trânti profesorul făcând eforturi să nu pufnească în râs.
– Mâine aduci urină pentru analize! – răsună vocea metalică a robotului.

Parcă asta și aștepta profesorul, că se duse acasă ca vântul și se puse pe treabă.
Prima și prima dată a cautat un borcan, pe urmă a prins pisica și atât strâns-o, a învârtit-o pe toate părțile, a stors-o ca pe o lămâie, până biata a făcut pipi în borcan. Mulțumit că ce-a fost mai greu a trecut, s-a dus la fiul său care urină și el în borcan, după două ore de muncă de lămurire și trei sute de lei și așteptă să vină ora 24 să se întoarcă nevastă-sa acasă.
Duduia Popadusin ascultă plictisită necazul soțului, dădu din mână a lehamite, trase un ”pi-șșșșșșșșș...„ în borcan și se culcă obosită. Fericit profesorul urină și el, după care se apucă să amestece cu o linguriță urina din borcan.

A doua zi cine credeți că era primul la ușa medicului-robot?... Corect!... Profesorul Popadusin.

Robotul luă în mână borcanul îl duse la ochi și începu:
– Atenție pacient! Diagnostic-tratament: pisica e perfect sănătoasă!... Copilul nu e al tău!... Nevastă-ta s-a culcat ieri de cinci ori cu trei bărbați printre care tu nu figurezi!... Iar tu când te masturbezi dă-te departe de calorifer să nu dai cu cotul în el și nu o să te mai doară!...

(comentariu de pe Agonia)

= Excelent	Daniel Ionuţ Vasile [26.Sep.09 23:02]
Domnule Traista, am râs cu lacrimi:), un text comic excelent, am să dau linkul şi la câţiva prieteni. Baftă multă în continuare şi spor la scris.

Partea XI-a Imagistică artistică aluzivă în proză scurtisimă şi umor ritmat
proză [ ]
Dialog cu scriitorul Mihai Traistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Filip Tănase [filipisime ]

2009-09-29 | |

Adagio la toate subiectele.

Filipismele de altădată, cu care am venit de la Trustul de presă Flacăra, erau structuri monovalente fără altă înnoire. Acolo le publicam o singură dată pe lună şi-ntr-un spaţiu incomparabil mai mic decât pe Agonia.net.
Academia Agonia.net mi-a oferit o imensă posibilitate de a publica zilnic, şi de a-mi ţine aproape text după text, fapt pentru care am ajuns la o mare înnoire a lor. Am trecut de la texte risipite la texte concentrate, pe anumite tematici, am ajuns la stilistica aluzivă şi apoi la cea personalizată.
Recent, în ultimele două părţi, am introdus şi dialogul cu scriitori sau umorişti ca Ştefan Durlai, Ion Dobre, ocazie cu care fac schimburi de idei, pentru îmbunătăţirea acestora.
M-am depersonalizat după cum se ştie, în ideea ca într-un viitor nu prea îndepărtat, să las rubrica deschisă pentru confraţii mei de la Agonia.

Dialog imagistic cu scriitorul Mihai Traistă.
Robotul- piesă umoristică de pe Agonia. Net din 26.09.2009


Replica mea de ambasador al doctorului Popadusin

Robotul-descriptio evolutionum.
Sculă nesuferită şi rigidă, ca o stafie nazistă, lipsită de organe senzitive, lipsită de poezie, de tandreţe, de metafore şi alte asemenea fineţuri, făcută din materie primă românească , atunci când siderurgia noastră vindea la preţuri de nimic, şi după aceea s-a autofalimentat, prin generozitatea bietului Ceaşcă..
Sculă făcută cadou de japonezi, acum 20 de ani, ţinută la prăfuit în depozit, dar care nu şi-a pierdut mondenitatea şi modernitatea, aşa prăfuită cum a fost, scoasă din arest acum, şi venită peste capul nostru, al diagnosticienilor de înaltă ţinută prin teritoriile noastre şi care ne-a falimentat acum pe noi, mai ales în timp de criză.
Norocul nostru că ne-am asigurat câte o vilă şi un cont în bancă, în insulele Virgine şi Malibu, unde ne-am lăsat câte o amantă credinciosă, cărora le-am declarat o dragoste veşnică, veşnicie pe care le-au declarat-o şi alţi confraţi de-ai noştrii. Dar-ar ciuma lui Caragea peste creatorii voştrii şi peste tine, epidemie de rugină acută care să –ţi erodeze toate subansamblele cu care faci comenzi de precizie înaltă.
Noi ne descurcam cu erorile noastre umane de diagnostic admise de standardele noastre încă în vigoare( după unii depăşite), după alţii: lasă că merge şi aşa.
Sculă nenorocită, din cauza căreia diagnosticile noastre sunt sfidate acum de toţi pacienţii noştrii, care sunt tentaţi să vină direct la tine, iar noi să ne pierdem şpaga cu care ne întreţineam în crizele care au început să explodeze.
Să-ţi fie ruşine, că mi-ai spus mie cum că copilul nu-i al meu, dar nici măcar nu mi-ai spus al cui e, ca să fac proces de paternitate. Nu ştie nici măcar bietul de el cui să se adreseze în instanţă ca să intre în drepturi retroactive.
Mi-ai luat iluzia că nevastă-mea este iubirea vieţii mele, când tu mi-ai spus că aceeaşi declaraţie de amor a făcut-o la mulţi, şi acum datorită ţie, toţi au aflat unul de altul. Să-ţi fie ruşine robotule!
Nu vezi că nu eşti bine primit în teritoriile noastre şi că datorită ţie medicii diagnosticieni nu pot să primească salariile mărite de guvern.
Încă o dată îţi spun: să-ţi fie ruşine.
Mă rog la Dumnezeu să intri în muzele lui conu’ Zarafu şi ale jupânesei Elis Râpeanu, care e prinţesa epigramiştilor din medicina românească
Nu vezi că te-ai uzat, că ai îmbătrânit, şi că o să ieşi din funcţiune, şi că în curând o să restabilim diagnostice puse la ochiometru, şi o să ne restabilim cu ocazia asta şi bugetul care este în pericol, împreună cu prestigiul nostru medical.

Concluzii
Robotule, ai grijă, îţi jur pe protezele mele care joacă în cavitatea bucală, că dacă nu te potoleşti, am să te dau pe mâna muzelor lui Laurenţiu Ghiţă şi ale lui Sorin Olariu, precum şi a prinţesei Atroppa Beladona , care o să facă din tine afiş de plenară amânată, de-o să mă ţii minte câte ore de funcţionare o să mai ai. Apropos, n-o să-ţi iert niciodată faptul că m-ai deconspirat cu pisica pe care tu spui c-am victimizat-o şi acum această nesuferită mi-a făcut proces de mal praxis şi mă cheamă în judecată pentru rele tratamente prin comisia de protecţia animalelor, situaţie care mă pune în imposibilitate de a-i acorda daune, din cauza loviturilor de imagine pe care mi le-ai dat, de mă ocolesc toţi pacienţii care au devenit muţi, parcă le-ar fi mâncat pisica limba.
Închei dizertaţia mea de apărare împotriva ta, cu acel catren al tuturor încornoraţilor, pe care l-am spus şi altora şi ţi-l repet şi ţie, citez:

Corneanu
Corneanu, când în căsnicie
Vorbeşte cu a lui soţie,
Îi spune scumpă jumătate
Şi-ntr-adevăr are dreptate.

E jumătatea lui, nu zic
Chiar de lege e constrânsă,
A doua jumătate însă
E-a unui vechi şi bun amic.

Cu durere în suflet Prof.dr. Costică Popadusin

Comentariile membrilor:

= atenție excelență	mihai traista [29.Sep.09 23:27]
am citit maestre și fiți sigur că o să pledez în favorea robotului fie el și japonez. cu respect! pe curând!
= atenţie	Filip Tănase [30.Sep.09 07:36]
Maestre Mihai Traistă, facem o altă variantă a războilui Dryfuss, în care prea şi puterile care s-au succedat, ba l-au acuzat, ba l-au apărat, şi până la urma totul a rămas în coadă de peşte. Da-i-i tonul pe japoneză în apărarea robotului, apoi o să-i fac o lucrare de fundamentare din care începem polemica şi noi întru apărarea şi acuzare împricinatului. O să creem o punte de inspiraţie de umor pentru generaţia tînără, în care intraţi si dvs.,o să ne repliem sau să înaintăm în front în funcţie de mersul evenimentelor.
= atenţie	Filip Tănase [30.Sep.09 07:43]
cu scuzele de rigoare, corectez: în care presa şi puterile occidentale.....
= Banc	Pintoc Liliana [30.Sep.09 09:12]
Hm...textul nu este original...te-ai inspirat dupa un banc.
= pentru liliana	mihai traista [30.Sep.09 10:09]
ai dreptate! asta am si raspuns domnului Daniel Ionut Vasile,ca textul este un banc prelucrat de mine, deci e din folclorul modern, a sa spun asa. cu respect!

Atentie Excelenta!
proză [ ]
În dialogul cu scriitorul Filip Tănase

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-30 | |

(Replică la «Partea XI-a Imagistică artistică aluzivă în proză scurtisimă şi umor ritmat», postată pe «Agonia» în data de 29.09.2009, în care maestrul susține a fi ambasador al doctorului Costică Popadusin din proza umoristică «Robotul», postată pe «Agonia» de Mihai Traista în data de 26.09.2009.)

Atenție Excelență!... Răspuns cu penitență.

Vorba multă sărăcia robotului, de aceea voi fi scurt ca o zi din fișa postului unui medic nerobot.
Citind dizertația Excelenței Voastre, de apărare a Prof. dr. Popadusin, noi toți roboții medici «made in Japan», ne-am turnat cenușă în cap și ne-am sfâșiat carcasele, precum micuțul vostru robot-premier Boc, programat de către știți voi mai bine cine, să sfâșie economia voastră de piață și asta numai ca să vă demonstrăm că nu suntem doar niște scule nesuferite și rigide lipsite de organe senzitive, pentru că avem și noi, printre noi organele noastre. Nici de poezie nu suntem lipsiți și drept dovadă vă trimitem o mostră:

«Foaie verde de robot
Pe medic când îl doare în cot
Nu robotul e de vină
Ci borcanul cu urină»

Dumneavoastră susțineți că am fi făcuți din materia primă românească?... Asta a fost pe vremuri Ecelență! În ziua de azi roboții se fac din caloriferele pe care medicii (neroboți) le aruncă element după element pe termopănețul din baie. Dar destul pentru apărarea noastră! Altul e scopul acestei scrisori. Vă rugăm să-i transmiteți doctorului Costică Popadusin, că robotului care i-a făcut analizele îi pare foarte rău pentru că nu a reușit să stabilească paternitatea copilului, deoarece în baza sa de date nu se aflau atâtea paturi, prin câte a trecut madam Popadusin înainte de a-l naște (sunt lucruri care ne depășesc chiar și pe noi roboții).

Cât despre amenințarea cu conu’ Zarafu, am fi onorați noi roboții, să ne facă câte un epitaf, numai vedeți dumneavoastră cum stă treaba cu noi, noi ne reînfierăm și în cel mai rău caz ajungem câte un element de calorifer pe care să-l bată la cap cu cotul câte un Popadusin dintre aceștia pe care-i apărați. Așa că-l invităm pe conu’ Zarafu pe la noi ca să scrie «Moș bărbuță din Japonia».

Deocamdată atât, căci vorba oamenilor cine se scuză se acuză.

Cu respect
Președintele consiliului medicilor roboți din Japonia.
Robottuke Medikino

= atenţie excelenţă

Filip Tănase [02.Oct.09 19:29]

Excelenţă, sunteţi dotat cu un umor infailibil şi foarte relaxant, care lucrează pe "ţinte vii" şi "persoane autentice". Aţi tras cu tone de umor care mi-a căzut la suflet, e : punct ochit, punct lovit. Vă felicit sincer pentru intenţia de apărare a roboţilor care au spirit mai mult decât omul, şi dă bine în stilistica utilizată de noi. Vă transmit un catren de-al lui conu' Zarafu care se potriveşte de minune, care se referă la madam Popadusin: Unor soţi S-au îngăduit aşa, Fără să-şi mai deie coate: Ea să facă tot ce vrea, El să facă tot ce poate.

Credinta si intrupare

Credinta si intrupare

eseu [ ]

Toamna la mănăstirea Hritkov

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-27 | | (Photo: Laviniu Lazar)

De peste un deceniu și ceva, peste obcina domoală a dealului Hrițkov din Rona de Sus, Maramureș, se preling, ecouri de

dumnezeire. Ele izvorăsc din clopotnița mânăstirii ”Adormirea Maicii Domnului”, aici săvârșită, pentru a-și întinde aripa duhovnicească, ca o blajină pasăre, peste toată respirația ucraineană, dinspre Poienile de sub Munte, până înspre Remeți.
Din turla bisericii se înalță o adâncă învățătură creștină înspre care se convertește, cu bună știință și simțire, aproape întreaga suflare.
A fost, la început, sublimul gest al lui Ivan Kvașciuk (Ivania), cel care a donat terenul, pentru înălțarea sfântului lăcaș și care în ciuda unor controversate polemici își merită locul de veci așezat la temelia fundației. Lucrarea a fost statornic sprijinită și de către Ioan Pițura, preotul vicar al Protopopiatului Ortodox Ucrainean din Sighetu Marmației și s-a desăvârșit prin zilnica trudă a Maicii Starețe, Maria Bucurici.

Aici, în ziua hramului sfântului lăcaș, la 28 august se adună, la praznicul sfinților, mare mulțime de credincioși, cu mare și adâncă devoțiune și nevoie de a căpăta sfânta învățătură creștină. O umbr

ă de regret o constituie scăderea acestui număr, pricinile fiind dintre cele mai felurite.

Împotriva acestui fenomen îngrijorător, cele câteva maici se roagă și speră, fiind convinse că, acolo sus, cercetarea și dorința le vor fi auzite.

Cuvinte de spus, ar fi mai multe, mai ales despre investițiile care ar mai fi necesare, dar atâta vreme cât mai există credincioși, cu aplecare spre aceste nevoi, precum Alexa Semeniuc din Rona de Sus, cel care a donat un splendid și impresionant iconostas din lemn sculptat, sau Dumitru Morhan din Suceava, care a donat bani pentru clopotul mânăstirii, speranța se întărește și se întrupează.

Acum, înspre toamnă bogată, în iluminări de mere, ansamblul mânăstiresc, deocamdată unic în țară, pare mai măreț în splendida lui înfățișare la stăruitoarele activități monahale, la rugăciunile maicilor a căror viață este dăruită întru totul Domnului și ale credincioșilor din Rona de Sus, nu putem decât să aducem, cuvânt de mulțumire și să rostim, cu pioșenie ”Doamne ajută!”

LA RĂMAS BUN

de Mihai TRAISTA

„În memoria poetului şi prietenului
meu Mihai Nebeleac”

Era atâta iarnă-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai stins.
Spune-mi dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de zis ?…

Rămâi măcar pentru o zi, amice,
La ce atâta grabă pentru drum ?
La vară grâul da –va iar în spice
Tu fă cumva şi vino oarecum.

În viaţa asta tristă şi amară,
Am fost de toate, prieteni şi duşmani,
Dar ne împăcam la o votcă de secară
Şi colindam ca la sfârşit de an.

Eu te-am iertat de mult, bătrâne
Acum e rândul tău ca să-mă ierţi,
Nici mie mult nu-mi mai rămâne
Căci se topeşte ceara sub peceţi.

Era atâta iarna-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai dus.
Spune-mi: dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de spus ?...

MYHAILO NEBELEAC – UN STRIGĂT AL TĂCERII ÎNTRU VEŞNICIE”

de Mihai TRAISTA


«Ne legănăm în dor de ducă
pe prispa visului de ieri,
privind uimiţi spre sticla rece
cum ning petalele de meri.
Şi ne-ntâlnim cu zei de iarbă
Lângă clopotniţa din sat
Când ne simţim sub tălpi ţărâna
Din cei pe care i-am uitat…»
(Myhailo Nebeleac)
Anul acesta Myhailo Nebeleac ar fi împlinit 60 de ani, dar n-a fost să fie… Deoarece pe 20 februarie 2003, legănat «de un dor de ducă/ pe prispa visului hoinar/ apoi plecând spre nu ştiu unde/ privind spre lună tot mai rar». Myhailo Nebeleac a plecat dintre noi, spre a rămâne POET întreaga-i moarte, cuibărindu-se pe veci, în palma de pământ a Ronei ca un mag venit din alte vremuri, şi de atunci aşa a rămas în sufletul nostru, căci timpul ne pare a curge, îmbătrânit, fiindcă o rotiţă a ceasului din vechiul turn a rupt-o vântul, ori iarna…
Poetul şi prozatorul Myhailo Nebeleac s-a născut la 17 ianuarie 1949 în comuna Rona de Sus, judeţul Maramureş, într-o famile de ţărani. «M-am născut între munţii albaştri/ din aleanul cântecului de oier,/ pe unde timpul şerpuie într-una, doar în răsuflări de primăvară/ apropiindu-se cu sete/ de cofa cu apă rece/ pe unde ierburile zboară/ tot printre şiruri de cocori…», va scrie într-una din poeziile sale, despre locul său de naştere, care a devenit pentru Myhailo Nebeleac alfa şi omega a scurtei şi neliniştitei sale vieţi – «Aici este liniştea naşterii mele,/ aici este soarele plopilor mei,/ aici începe urcuşul/ drumului meu către stele!..»
Drumul către stele al poetului, ajuns el însuşi o «stea» a literaturii ucrainene din România s-a dovedit a fi nedrept de scurt şi deseori un «urcuş» greu.
După terminarea şcolii elementare din satul natal, unde-l avea profesor de limbă şi literatură ucraineană pe prozatorul Ivan Fedico, nebănuind poate, nici unul dintre ei, că într-o zi vor deveni colegi de condei în literatura ucraineană din România, Myhailo Nebeleac urmează cursurile secţiei ucrainene a liceului «Dragoş Vodă» din Sighetul Marmaţiei unde, după cum scrie Ion Petrovai în medalionul dedicat poetului, în lucrarea sa «Valori culturale ucrainene»: «…leagă trainice prietenii, cu viitori poeţi Gh. M. Bârlea, Ion Petrovai, Echim Vancea, Marin Slujeru, gazetarii Dragomir Ignat şi Florentin Năsui, etnologul Mihai Dăncuş, pictorii Aurel Dan, Vasile Bărlea şi cu alţii».
Din 1967 Myhailo Nebeleac devine student al facultăţii de Limbi Slave din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia ucraineană. «Din acei ani efervescenţi, fostul student îşi aminteşte de mulţi colegi dragi ca Ivan Covaci şi Mykola Corsiuc şi vorbea cu emoţie despre iluştrii săi profesori, precum Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Vera Călin, G. Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nicolae Pavliuc ş.a. După absolvirea facultăţii, până în 1974, poetul a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Fire puternic înteriorizată, acest ilustru fiu al Ronei de Sus a revenit acasă ca profesor de limbă şi literatură ucraineană, părăsind Bucureştiul, dar rămânând profund recunoscător facultăţii pe băncile căreia s-a format ca om şi scriitor.», scrie acelaşi Ion Petrovai.
Debutează cu versuri în ziarul «Novyi vik» încă din timpul studiilor liceale. Debutul editorial are loc în 1972 la Editura Kriterion cu volumul de versuri «Krânâţi moih ocei» («Fântânile ochilor mei»), despre care Stelian Gruia scrie: «În versurile sale, Myhailo Nebeleac se defineşte ca un mesager al locurilor natale cu bogate tradiţii folclorice, cu oameni puternici şi înzestraţi cu cele mai nobile trăsături spirituale. Versurile tânărului poet se desfăşoară într-o imagistică debordantă care îşi trage seva din folclorul maramureşan. Ciclurile de poezie erotică ale lui M. Nebeleac se caracterizează printr-o înlănţuire a existenţei omeneşti cu aceea a regnului vegetal, ale căror destine se contopesc sub greutatea obsesiei timpului şi spaţiului».
În 1974, Myhaylo Nebeleac debutează şi ca prozator, cu romanul «Lorana», o poveste de dragoste, al unui tânăr ce trăieşte o triplă dramă: a tatălui, care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei şi a unei boli incurabile, leucemia, care îl va duce la pieire. «Lorana» are meritul de a fi şi prima încercare de abordare a acestui gen în literatura ucraineană din România, pentru care Myhailo Nebeleac a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor din România, singura organizaţie din care a acceptat să facă parte.
În 1978 apare cel de-al doilea roman al lui M. Nebeleac «Liubov do blyjnioho» («Apropelui dragoste»), care în 1987 cunoaşte şi o variantă în limba română, datorată Lianei Ivan-Ghilă, fiind prefaţată de acelaşi Stelian Gruia. Tema războiului revine şi în acest roman, iar spaţiul în care se desfăşoară acţiunea cărţii este acelaşi în care autorul a văzut lumina zilei, a trăit şi a apus înainte de vreme. Prefaţatorul cărţii, Stelian Gruia, prezentând varianta în limba română a romanului, este de părere că «Prin densitatea epică şi ineditul situaţiilor dramatice, romanul lui Myhailo Nebeleac se impune în scrisul ucrainean din ţara noastră ca o realizare de autentică valoare».
«Satul din naraţiune este aşezat între dealuri acoperite cu păduri, cu oameni oropsiţi de viaţa grea pe care o duc, ce îşi câştigă pâinea cea de toate zilele muncind din greu, efort care însă, nu i-a mutilat moral şi spiritual, sunt iubitori de dreptate, care resping tot ce duce la nedreptate socială şi vrajbă. În lumea personajelor acestei construcţii epice dăinuie umbra unor eroi legendari ai spaţiului natal – oieri, lucrători la pădure şi agricultori, însufleţitori ai unor datini şi obiceiuri ce diferă foarte puţin de la o aşezare la alta, chiar dacă satele Ţării Maramureşului sunt locuite de etnii diferite.» (I. Petrovai, «Multiculturalism în Ţara Maramureşului», pag. 184-185).
Timp de peste un deceniu, se lasă tăcerea asupra lui Myhailo Nebeleac. Scriitorul îşi urmează însă traiectul obişnuit, scriind în continuare, astfel că în 1990 publică volumul «Nespokii Vesny» («Neliniştea primăverii»), purtând evident semnele maturităţii poetului.
În 1993, criticul maramureşean Augustin Cozmuţă, scriind într-un moment aniversar din viaţa lui Myhailo Nebeleac, vede în persoana acestuia pe unul dintre «…cei mai talentaţi şi apreciaţi scriitori de limbă ucraineană din România».
Având în vedere valoarea creaţiei poetului, câteva dintre poeziile lui au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană, «Dincolo de tradiţii», apărută la Toronto, Alberta. Dar până să ajungă în Canada, versurile sale au cunoscut versiuni în limbile maghiară, germană şi sârbă, semn că poetul este unul dintre cei de excepţie.
Myhailo Nebeleac avea multe proiecte interesante şi manuscrise pregătite pentru tipar cum ar fi romanul «Tristeţea marilor zăpezi», anunţat de autor în 1996, cât şi volumul de poeme «Nepermisele iubiri», dar timpul nu a mai avut răbdare şi Myhailo Nebeleac s-a stins la o lună după ce şi-a sărbătorit împlinirea vărstei de 54 de ani.
Printre ultimele poezii scrise de Myhailo Nebeleac a fost şi poezia «Dor», care se încheie cu acest vers: «Ne legănăm în sinea noastră/ curmând tăcerea unui joc/ şi ne-ntristăm iubind stejarii/ în care crucile se coc».
Dumnezeu să te odihnesca Myhailo, ne-ai fost bucurie!