закарпаття

закарпаття
червень 2010

ЗАКАРПАТТЯ

ЗАКАРПАТТЯ
червень 2010

(делятин?..) закарпаття

(делятин?..) закарпаття
червень 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень, 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень, 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
черовень, 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень 2010

коломия, музей писанки.

коломия, музей писанки.
червень 2010.

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень, 2010

коломия,

коломия,
червень 2010

івано франківськ, центр

івано франківськ, центр
червень 2010

шевченківський гай, львів

шевченківський гай, львів
червень, 2010

сад світового українства, румунське деревце

сад світового українства, румунське деревце
червень 2010

сад світового українства, деревце румунії

сад світового українства, деревце румунії
ЧЕРВЕНЬ 2010

сад світового українства. деревце румунії

сад світового українства. деревце румунії
червень, 2010

валентіна, біля деревця канади

валентіна, біля деревця канади
червень 2010

сад світового українства, біля румунського деревця

сад світового українства, біля румунського деревця
м. трайста, п. романюк

сад світового українства

сад світового українства
м. трайста, м. якубовська, п. романюк

сад свтового українства, львів

сад свтового українства, львів
червень, 2010

церква, шевченківський гай, львів

церква, шевченківський гай, львів
червень, 2010

церква, шевченківський гай, львів

церква, шевченківський гай, львів
червень, 2010

львів

львів
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів/ оперний театр

львів/ оперний театр
червень 2010

львів/ оперний театр

львів/ оперний театр
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів/ з уляною та михайлом тимошенками

львів/ з уляною та михайлом тимошенками
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів

львів
червень 2010

конгрес української діаспори

конгрес української діаспори
львів, червень 2010

конгрес української діаспори

конгрес української діаспори
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів/ у спілці письменників

львів/ у спілці письменників
червень 2010

львів/ у спільці письменників

львів/ у спільці письменників
червень 2010

львів/ у спілці письменників

львів/ у спілці письменників
червень 2010

львів/ у спілці письменників

львів/ у спілці письменників
червень2010

львів

львів
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

vineri, 28 noiembrie 2008

Poeme de dragoste


Mihai TRAISTA

SPOVEDANIE

Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită, prin fumul de ţigară,
păcate săvârşite, cu fapta sau, cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.

A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum, nărăvaş e gândul, ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.

Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa, cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera, mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.

Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala
de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii la Rona de Sus.

Aicea curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Essenin, puţin câte puţin
şi parcă te întreabă: “tu, tot mai scrii, poete?..”

Iar pentru toate acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.

ROB ŢIE

Miroase-n sat a pâine, a vin, şi a iubire...
Genunchiu-mi plec iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, şi rob, a cei frumos.

Un vers, prelins, ca fumul, mi se asterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, cea paşnică pesemne,
încârunţeşte versul şi iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot şi-n poeme.

Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec rob ţie, şi fără umilinţă.
Demult cu trista viaţă, eu, nu mai fac pariuri,
dar am să mor, într-o noapte, la propria-mi dorinţă.

MONOLOG ÎN PANTHEON


Pablo Romaniuc


Uvertură monotonă în si bemol

Se dedică nimicului


?Stau pe nervul sidefiu din melancolia luminii
ca o velă în oceanul tumultului
acelor începuturi ce fi vor să fie
pornite în meandrele magmei
din vântul ce-mi umblă tiptil
ca o zână de la marginea lumii
prin plămânii razelor
spunând vorbe prin gura mea
prin tâmplele presărate cu pălcuri de stele
din alte necuprinsuri
?de ce te naşti şi strigi u-a-a-a-a!-uuuaa!uu-aa-u!
amestecându-te în neuronii hăului
trezindu-şi liniştiţii călători ai liniştii
?stau şi mă nasc şirag din şiraguri
de corali ai mărilor soaptelor înspumate
mă văd şi te simt văzând
te pierd şi te re-pierd şi te regăsesc
că aceasta-i menirea mea uu-a-ua-uaaaa!..
cum strigau între nişele reveriei şi a morţii clipelor
nesfârşite a mersului curgerii lucrurilor
?oare vei veni în leagănul meu
dintre surăsurile luminii străvezie
în plânsul lutului din urmele paşilor pierduţi
stai şi te întrebi cu fără de cuvinte încât se miră
apa şi cerul şi duhul dintre materii
te pregăteşti uneori să te transformi şi spui
că aşa a fost să fie – te-ai transformat!
Că eu îs prinţul începutului
şi sfârşitul spiralei lui Homer la marginea oceanelor
te-ai născut şi te vei duce – frunză să stai
pe geana lumii – mâine va fi o altă zi
când duhul va dansa mazurca şi hopac
pe caldarămul dintre miresmele primăverilor
acelor timpuri descătuşate din îngheţurile lumii
da da da din muzica sferelor din încleştările naşterilor
în zvărcolire va ieşi Călătorul prin poarta Panteonului
căutând drumul dintre orizonturi
de dincolo de lume – de dincolo de zidurile lui
? oare de ce i s-a născut dorul cunoaşterii
sau cine se va întreba de răscolirile lumii
în dimineţile uitărilor pe sub contururile vremilor
a tristeţilor răvăşite risipite ca nişte petale
de secole căzute din cartea hăului larg deschisă
pentru orişicine care porneşte aidoma Călătorului
să urnească sensuri spre nimicurile de dincolo de ape
şiroinde pe obrazul universului şi tot aşa
se deşiră nenăscutele slove cu bucuria privirii
din Panteonul răstignit între abisuri Călătorule
dar tu te naşti încă şi stai în drumul lui –
a Călătorului strigă altcineva din tine pentru tine
a-uaaa-uuua-a-a!!! durere şi sens şi amalgam:
aşa a fost la începutul zidirii Panteonului!
şi stau şi mă mir de unde-s neamurile materiei
din cupele vântului din potirurile focului din diademele
luminilor din scâncetul lutului îngemănate aici
şi numai aici să spună de ce este atâta plânset mocnit
la locul unde-l vom zidii fără de mâini fără de mişcare –
doar cu gura strigătului din strigăt şi atunci acesta-i
totemul zidirii lui ? te întreabă un sfânt firicel de iarbă
din ochiul clipei - şi – oare aceasta-i monada apei ?
de au înflorit stele la pervazul necunscutului
în ceasul strigătului uaaa-uaa-ua-a!! când oare vei spune:
s-a împlinit! m-am născut! m-am întrupat! şi vă aştept
la o altă facere uuuaa-uuuaa-uaaaa! ca un colind şi ca
un bocet plânsul din plânsul elementelor nevăzute
dar privite de himerele tăcerii – şi fi va primăvară
şi fi vor zăpezi în ochiul tău şi ai să-l aştepţi
devenind tu însuţi Călător printre monade – prin partea
feminină născându-te ai vrea să schimbi puterea lutului
şi a prafului din ţârână dând glas sângelui şi amin!
amin! amin! – sânge vei rămâne – nu lut-târână
nu foc şi nu apa oceanului şi gheaţa pentru viitorul
turnurilor Panteonului da da da – sânge vei rămâne:
sânge plângând şi şiroind pe cristalurile zvăpăiate
de la marginea abisului procreat şi sfinţit de luminile
umbrelor stelare ce te tot însoţesc Călătorule neştiut
şi treci treci odată valea neagră dintre stalactitele
dorului de ducă că tu vei fi al drumului şi numai al lui
pe pânza necuprinsului păşind păşind păşind păşind
până la amurg când va cădea de sus lacrima zborului
veşnicului Corb.




PRELUDIU

Stai întins pe marea de nisipuri cu ochii lumii
închişi între pleopele care au văzut minunea
şi tremură ca un munte de începuturi şi aştepţi aştepţi
aştepţi aştepţi şi nimeni nu mai vine şi nimeni nu plânge
şi nimeni nici chiar nimenea şi te scufunzi în materii
doar numai Corbul şi tu – Călătorule – le înţelegeţi
contopirea cu tot ce e în jurul înaltului şi dincolo
?au cum să mă apropii de voi dacă încă nu m-am născut
doar ştiu de voi şi de lucrarea voastră ? au cum să mai înţeleg şi să dau alt glas decât uuu-au-u-aaau! nu şoptei
să îi dau rostire nu umbrei să îi dau privire nu vrerii să îi dau vremuire ci doar strigăte de durere auuuu-auuuau!!.
şi aşa ajung să nu mă mai ştiu şă nu mă mai mir de starea
ta de umbra Corbului.

SCHERZZO

!plânge nisipul
!strigă abisul
!şuieră planetele
!căderea lor îmi zumzuie-n urechi
!bat tobele apelor
!plâng galaxiile clipelor
!roiesc schrâşnind meteoriţii
!hohotesc pianele sferelor
!lutul dospeşte
doar doar te vei naşte
concertul colindă întrebările
de dincolo de a astre
din nisipurile mărilor.



AMFITEATRU

singur singur singur singur singur
iar la amiază – doar tu doar tu doar tu
şi Corbul.


SOLO VIOARA I

aş fi vrut să fie anotimpuri
aş fi vrut lacrimi pe obrazul inimii să-i am
aş fi vrut să mă mângâi
uitării veşnicia să nu o dai
aş fi vrut să adie tristeţea
pe ochiul luminii clepsidră să n-ai
dar zborul spre fiorduri
durerea n-o curmă
iar florile lumii nu şti cui să-i dai
miresme de stele din candela vremii
adună-le-n ochii de dincolo de noi
materia plânsă nu curge-n paremii
din ruga din focul uitatelor ploi.

INTERMEZZO

!şi am plecat lovind cu gândul piatra de la hotarul
inimii că prea s-au adumbrit cărările cântările cu doruri
şi cu viorile inimilor frânte încă din ne-naştere
din neascultare a şoaptelor merelor de aur a grădinii
suspendate între Alcoor şi Ursa Mare între marea cea
roşie şi marea cea neagră din privirea ta învăluită
cu umbra Corbului înzăpezită cu clopotele albe
din nopţile aprinse de durere şi de trosnetele
bicelor din amurgul alb presărat de uitare
?cine vom fi noi oare dacă mă vei întâlni vreodată
umbră cu umbra mea pe lespedele amfiteatrului
din Panteon să te ascunzi în vorbe nu poţi că doar strigătul
ţi-e dat uaaaaa-uaaaa-aaa!!! nu vorba nu frânturi din
orchestra lumii din susurul ploilor stelare doar doar
vei afla şi ziua când te vei întâlni cu alt timp cu altă eră!

Uaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!


Paul ROMANIUC

6-7-8 Adar Alef 5768, între frânturi de ore-hore solare-nocturne-florare nu doar ivite de timpuri tivite nu spuse nespuse din inimă duse de mine doar plânse ca stele seduse ca neaua din zare cu sanchio calare se scrie tăcerea din lucruri te doare te îmbie cu lacrimi de crini şi de spin fără cărarea spre crugul amin.


CORBUL PURPURIU
2008 martie 15

Aripi purpurii ale corbului
îşi scutură colbul stelar
pe bagheta dirijorului
din Amfiteatrul Operei Morţii
stau mirii în aşteptarea simfoniei începutului sfârşitului
plâng spectatorii
cu borururile secolelor apăsate
şi umerii descântaţi de trubadurii începuturilor
vai ţie – călătorule!
printre mormintele de la temeliile catedralelor
bagheta se ridică
şi corbul plânge cu scâncete de copil
de răsună codrii durerilor trecerii
printre zăpezile anotimpurilor lui Vivaldi
!e frig doamnă
e frig şi-n clopotniţele catedralei
şi pe strunele şi corzile încordate
ale viorilor lumii
doar foşnetul de dincolo mai adie
şi iată! iată! corbul devine acrobat
şi circar purpuriu
pe bagheta veşnicului dirijor
înveşmântat în giulgiul recviemului.

TRAVALIU

Femeia a născut orizontul
bărbatul a luat lumina lui
la creştinat
la adumbrit
cu gândul lui
şi a vrut să nască
şi n-a putut
a înjurat
şi a invocat
a incantat
toate pleiadele solare
şi în zadar
naşterea nu a avut loc
atunci şi-a scos
o mână
şi a dat-o vântului
şi-a scos şi cealaltă
şi a dat-o aerului
apoi a urmat:
a) un picior – mărilor
b) celălalt (stâng) – oceanelor
c) (capul – lunii căzute
pe carapacea de broască ţestoasă
i-a rămas doar trupul în zvârcolire
capul cu diademele aureolei boreale
dansând valsul norilor
şi flăcărilor
deasupra sprâncenelor
acoperind irişii însetaţi
de meteoriţii poposiţi
pe organul facerii
întins pe o pânză de păianjen
legănat de universul
renăscut.
26 martie 2008

ZIDUL DE IEDERĂ

zidul de iederă
îmi stă mereu în cale
zidul de iarbă mi se aşează mereu pe pleoape
zidul de flori îmi înfloreşte
pe criptele nervilor
zidul de frunze mă înfăşoară în fiecare toamnă
când te întâlnesc pe la răspântiile lumii
zidul de miresme îmi răscoleşte amintirile
îngerul îngenuchiat plânge şi mă despart
de tine
de mine
din mine zidul de îngeri scoboară
din piscurile înzăpezite de zăpada roşie
zidul de ecouri mi se înfige în amfora tristeţii
păşesc încovoiat cu Lazăr la braţ
cineva vrea să pară zid neînălţat
mă cheamă-n arena leilor din Olimp
zidul de nimicuri şi de şi din nimenea
mi se furişează în suflet
sunt gentlemen sunt nobil în gând –
nu-l dărâm nu-l sfarm nu-l ocolesc:
iau cu ulciorul ochiului din amfora lumii
plin plin cu uleiuri sfinte – şi-l torn
de sus de din aureolă până la sandaua înspinată
cresc cresc finichii şi se transformă în sălcii
se preschimbă în roze se aureolează în crizanteme
până şi aisbergurile nordului
şi Steaua Polară sunt presărate de sori
de bunevestiri
cresc ziduri
cresc. (23 aprilie 2008)Paul Romaniuc

!nobel stă nobil cu noi la masă
eu rup dintru-un codru de mămăligă
un atom în a mea casă
şi-l duc încet încet la gură
încet credeţi-mă în ce postură
sunt ca un neutron bătrân
ce pe-delete
îmi zice-ncet: uşor - încet băiete
mai blând că fi va iar răzbel
şi Zaratustra va sări brusc
din al său inel
şi-mi va fura frunzişul din diviziune
cu o altă privire
din împărăţia sfinteler rune:
te-ai divizat sublim băiete
priveşte iar spre nadirul
corăbiilor bete.

23 aprilie ora 20 şi 17 minute 2008

POEMELE ANOTIMPURILOR


PAUL ROMANIUC

OCTOMBRIE

Stau pe prispa însorită a soarelui portocaliu-roşiatic al toamnei, încercând să prind o umbră a unui nor din orizontul îngândurat al cerului, privesc cu o uşoară nostalgie spre pragul casei - că de va fi să bată vântul dinspre miazănoapte - să pot intra în culcuşul meu toamnec, să aştept mrejele ploilor, ca să ne cadă cu ropote pe acoperişul tivit cu şindrilă, cu migală, de către unchiul Maftei, care toamnă s-a făcut, dar, brusc, mă trezesc din visare, dau gândurile tristeţii deoparte, o iau la vale, spre satul cuprins de uitare, pornind agale prin foşnetul frunzelor aurii, verzui, vernil, galbene, sure, triste, răsucite, strivite de copitele cailor din cireada satului, zbărcite, cu nervurile uscate şi rasucite-, mai calc pe câte o nucă, ascunsă, decojită, sub frunze, ba pe un măr putred, sau încă rumen, ca obrăjorii fetiţelor de la scoala primară a satului, alunecând uşor pe poteca şerpuindă de-lungul pârâiaşului, ce se prelingea, de parcă îi era frică de toamnă, pe sub arinii dezfrunziţi, ce arătau ca nişte bătrâni dezgoliţi în faţa plutonului de execuţie.

Casele din jur mă urmăresc parcă, îmi dau bineţe. Eu- singurul hoinar de prin acele locuri. Singur şi gânditor, ca plopul din curtea părintească. Satul pare pustiu. Oamenii s-au împrăştiat prin livezi, grădini lungi şi pline de roade, pe câmpii - strângând recoltele bogate în hambarurile şi pivniţele deja pline.

În centrul satului, la biserica cea veche, cu clopotul aurit, adus de departe, de chiar împăratul cel mare, batu ora amiezii. – E ora douăsprezece,- îmi spun. Şi, cum nici nu-mi termin şirul gândurilor, deodată, dispre şcoală se răsfrânseră sunetele, chiotele, strigătele vesele a şcolarilor. – „A-nceput şi şcoala?”,- îmi zic.-„Bună ziua, unchiule Vasile!”,- mă salută două fetiţe cu cosiţele aurii, de parcă toate razele soarelui s-ar fi strâns acolo, ducând în spate geamantanele pline cu amintirile verii.-„Bună ziua le răspund”.

O i-au la vale, încărcat de sentimente, de sunetele şcolarilor, ce au spart tăcerea de toamnă a satului, de aurul din livezi, de argintul pamăntului, dar mai ales – de aurul din răsetele copiilor.

Noiembrie

...Să mă ascund de după o frunză tăcută, de după un stejar răstignit între cer şi pământ, să plâng lângă izvorul, cel, care, zi după zi se subţiază parcă, să cred în ceeace spunea poetul, că noi doar frunze căzânde suntem, între imensitate şi tăcere, între vară şi iarnă, să strig de frig şi nimeni să nu mă audă,- ar fi o ruşine a toamnei, că doar ce ne-a mai rămas de făcut?, dacă gălbejitul octombrie a avut parte de zborul păsărilor de pe cer, iar noiembrie din noi a rămas pustiu şi mut la vuietul vântului, la gerul ce-l cuprinde ca un năvod, de n-are ce face,- trebiue să tacă, că şi noi tacem, ascultând cum se scurg spre adânduri sevele copacilor şi şi ale noastre,-ce trebuie să fac?-mă tot întreb, ascultând cum scârţâie carele pe dealurile sure, de parcă-i a lor doar a lor lumea de pe deal, iar noi nu putem să urcăm dealul, ca doar sevele sporovăiesc cu adâncuri – oare pe cine vor întâlni acolo – pe sub rădăcinile plângânde, că noi, oamenii, ştim prea bine ce ne aşteapă în străfundurile lumii, iar copacii dau vina pe noiembrie,-de ce se tot desparte de octombrie, neîntrebândule,că doar de atâtea secole convieţuiesc!-şuieră, bate, spulberă, îngheaţă, soarelui închizând pleoapele, dânţuind cu luna hopacul iernii, cântând în strunele vârcolacilor nopţii – te ghemuieşti în culcuşul tău, te ascunzi după hornul, ce duce căldura de din copaci născută – chiar spre luună-„de aceea luna e roşie,-spun copii în somn, cu degetul ţinând la pagina, ce mâine la şcoală va fi deschisă, iar frumoasa doamnă zâna-învătătoare are să le-ntrebe: de ce bărbaţii taie cu ferăstraiele gorunii imenşi?-doar să le fie cald copiilor? -sau ca fumul din hornurile urcate până la cer să preântâmpine venirea crivăţului, oare nu-i cea mai frumoasă poveste de noiembrie?,- le tot întreabă zâna-învăţătoare, dar şi eu o ascult, deşi privesc cum plând copacii, aş vrea să devin şi eu o poveste: să-nvăţ cum să mă ascund sub un brad imens, să mă prefac într-un arici, să zac acolo până la sosirea primăverii,-zic: ah tu, noiembrie, ah tu anotimpule, al meu, al copiilor, al poveştii, al copacilor desfrunziţi,-dar ce frumos e bradul, şi ce frumos se leagână, ca o simfonie, ca un val marin la apus,-veniţi copii şi priviţi valul, norul, ce se prelinge pe cer, veniţi, copii, veniţi!..

DECEMBRIE

De ce mă-mbie lacrima-ţi din zare? ,- decembrie mă adie cu cer de ianuar, iar tu stai tăcută pe prispa anotimpului, mângâind cerul cu lacrima ochilor tăi azurii, oprind primul fulg imens, ce se rostogolea deadura prin norii cuprinşi de somnul înaltului gând.

În pridvorul inimii tale se înalţă plopii dezgoliţi de frunze şi de păsări.Totul e pustiu.

-Mamă, ce frig va fi în decembrie,- ştiu că aşa vei spune primului trecător prin faţa casei tale. Dar tu nu îi vei răspunde, fiindcă privirea ta s-a pironit pe cer, în aşteptare căderii fulgului de nea, oprindu-l din rostogolire. Cred că era amiază, şi, cred că tu nu vei sta acolo până când seara se va lăsa albită de imensul fulg, ca noaptea să devină –brusc! – albă, rece, ca o apăsare grea, asupra pământului, care mai alaltă primăvară era primitor, cald, ca răsuflarea mirelui tău, plin cu cununi de flori, cu mieii zburdând pe dealurile şi văile de dincolo de anotimpuri, pe care le tot numărai, din doi în doi, tin timp în netimp.

- Mamă!,-ce să fac cu fulgul de nea?- vei gândi la maică ta, dar ea a plecat demult în Hiperborea, să numere stele îngheţate, vineţii. Sau poate tu, mamă, ai scăpat din poala, în care mă legănai, acest fulg, ca, acum, pe înserate, privirea-mi să mă doară.

- Hai acasă, copile,- îmi spune mama.

- Nu pot mamă, fiindcă eu ţin cu privirea-mi un fulg imens şi greu pentru gândirea mea, doar e decembrie, e frig, e ger, şi, dacă-l scap – pământul va crapa şi, cine ştie ce se va întâmpla cu pridvorul meu, cu ograda şi cu trecătorii, cu copii, ce trebuie să-nveţe la şcoală poveşti de iarnă, iar Moş Crăciun pe unde va mai trece?..

- Pe cer se răsfiră un fulger albastru. Lumina lunii se făcu că apare. Ea scăpărâ pentru o secundă privirea spre lună, ochii i s-au umezit de boarea sufletului.

- Pe drum trecu o sanie cu copii ţinând cerul pe umeri.

DECEMVRIE

I

... de ce mă-mbie lacrima-mi din zare – decembrie mă adie prin jăratecul lui ianuar iat tu tot mai tot tristă de prin hoarele lui mai rar pliveşti de printre stele mireasma înaltului hambar din de preânalt prelat şi Loth din sălaşul vremii – împărat! – al clipei – dar nu! nu!- Pilath în îst Palat - nerăstingnit - Maria?- Tu mă aureşti din cel înalt Senat - al timpului – străluminat!..

Plâng stelele lui Empedocle şi Zarathustra din gteata lui Goethe plângea – de ce?- şi cum?.. Răstriştea din decembre mă-mbie spre Crăciun - şi iar - şi iar –în lacrima-mi văzut-am o iubire ninsă de la o lacrimă a păsării din zborul ei de din nadir – :-pornesc agale spre Itacha – şi –iacă!- Sisif – şi Zeu -? –aş spune că e doar o cărăruie printre luceferii din adânc – dar tac!- decembrie să mă prescrie printre frunzişurile stelelor – pe rând - pe rând – şi adumbrindu-mă cu clipa lor: zburând!..

... şi uite aşa mă înfâşor cu stele – năframa mea din zi şi de zi – aş vrea să mă întorc din nou cu ele şi ielele – plângând – şi suspinând de dor de nectrecute amintiri ai frunzelor trecute în cimitire răvăşite de prea multe poveri – oho!- şi câte veri din ochi-ţi vor mai trece – şi câte lacrimi – poveri! - te vor încinge cu brăul duresos-sfios – iar eu – un voievod al vântului te voi legăna duios la sânul mormântului din muntele roz al florilor din glastra mea de ne-timp umbros.

Aş fi trecut mai repede de-o clipă – dar mi s-a rupt din gându-mi o aripă - şi tac molcom fără de o clipă de de şi de din risipă – şi risipindu-mă printre vălvoiul de stele – mă adast – şi plâng: tot cu ele!..


MYHAILO NEBELEAC (1949-2003)


Ion PETROVAI


Şcoala primară o face în localitatea de baştină numărându-se printre absolvenţii ultimei promoţii cu şapte clase primare iar în această perioadă este marcat de întâlnirea cu Ivan Fedco, prozatorul care, ca dascăl, a cultivat interesul pentru lectură al micuţului Mişa pe care-l avea elev la orele de limbă şi literatură ucraineană fără a bănui, cu siguranţă, că vor fi colegi de condei în literatura de expresie ucraineană din România.

După cele şapte clase de la Şcoala Generală din Rona de Sus a urmat cursurile secţiei ucrainene din Liceul “Dragoş-vodă” Sighetu Marmaţiei unde leagă trainice prietenii, verificate de-a lungul anilor, care au fost vii până în ziua de 20 februarie 2003 când Myhailo Nebeleac, pe neaşteptate, a plecat spre a se odihni în pământul plaiului care l-a zămislit. La plecarea pe ultimul drum dincolo de Styx, alături de consătenii veniţi în frunte cu primarul satului, de dascălii şi elevii şcolii prezenţi în frunte cu directorul instituţiei, familiei lui Mişa i s-au alăturat prietenii de suflet şi condei, poeţii Pavlo Romaniuc, Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Petrovai, gazetarii Dragomir Ignat şi Florentin Năsui, etnologul Mihai Dăncuş, pictorii Aurel Dan şi Vasile Bârlea iar cu mintea şi sufletul lor au fost de faţă mulţi alţi prieteni întru frumos ai creatorului.
După anii de şcoală făcuţi împreună cu unii dintre cei menţionaţi luându-şi bacalaureatul în 1967, Myhailo Nebeleac devine student al Facultăţii de Limbii Slave din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia ucraineană. Din acei ani efervescenţi fostul student îşi amintea de mulţi colegi dragi ca Ivan Covaci şi Mykola Corsiuc şi vorbea cu emoţie despre iluştrii săi profesori precum Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Vera Călin, Gheorghe Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nicolae Pavliuc care făceau cinste şcolii superioare din Cetatea lui Bucur.
Debutul literar al lui Myhailo Nebeleac datează din anii studenţiei şi s-a petrecut la 16 martie 1968 în paginile ziarului de limbă ucraineană “Novyi Vik” din Bucureşti cu “poezii originale” cum ne-a precizat autorul în chestionarul ce ni l-a completat în timpul documentării.
După absolvirea facultăţii, până în anul 1974, poetul a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române din capitala României. Fire puternic interiorizată, acest ilustru fiu al Ronei de Sus a revenit acasă ca profesor de limbă şi literatură ucraineană părăsind Bucureştiul dar rămânând profund recunoscător facultăţii pe băncile căreia s-a format ca om şi scriitor. O vreme poetul a locuit în Sighetu Marmaţiei iar după căsătorie se stabileşte definitiv în comuna natală împreună cu doamna sa Doina-Rodica care i-a dăruit trei urmaşi, Andrei, Mara-Maria, Lorana-Otilia. Primii sunt absolvenţi ai Colegiului Universitar “Babeş-Bolyai” Sighetu Marmaţiei iar mezina e încă la un liceu sighetean. Andrei îşi urmează tatăl în ale scrisului publicând versuri în presa maramureşeană.
Prietenia de decenii începută în cenaclurile din “capitala” Ţării Maramureşului cu care ne-a onorat Myhailo Nebeleac ne-a oferit posibilitatea să cunoaştem păsurile unui creator maramureşean, membru al Uniunii Scriitorilor din România, singura organizaţie din ţară în care a acceptat să fie membru după debutul editorial din anul 1972, perioadă de dezgheţ spiritual după a doua conflagraţie mondială, cu placheta de versuri apărută la Editura Kriterion din Bucureşti sugestiv şi poetic intitulată “Krynyţi moih ocei”(“Fântânile ochilor mei”).
În anul 1974 Myhailo Nebeleac debutează ca prozator cu romanul “Lorana”, prima lucrare de acest gen din literatura ucraineană din România apărută la aceeaşi tânără şi harnică editură bucureşteană la care a debutat editorial, pentru care obţine în 1975 premiul Uniunii Scriitorilor din România. Tot la Editura Kriterion din Bucureşti lui Myhailo Nebeleac îi apare în 1978 al doilea roman “Liunbov do blyjniho” (“Aproapelui dragoste”) care în 1987 cunoaşte şi o versiune în limba română datorată Lianei Ivan-Ghilia, prefaţat de Stelian Gruia, traducătorul versurilor antologate, în anul 1975 în culegerea “Balada locului ” apărută tot la activa editură bucureşteană Kriterion la care a apărut şi traducerea în limba română a romanului “Aproapelui dragoste”.
Faptul că scriitorul din Rona de Sus n-a mai publicat versuri decât sporadic, îl face pe criticul Myhailo Mihailiuc2 să afirme în 1983 că literatura ucraineană din România a câştigat în Myhailo Nebeleac un prozator şi a pierdut un poet şi încă unul apărut într-o perioadă de mare criză de talente în lirica de expresie ucraineană din România.
După 1989 scriitorul publică doar o singură carte, placheta de versuri “Nespokii vesny” (“Neliniştea primăverii”) apărută în 1990 la Kriterion scăpat din chingile cenzurii, poetul povestind parcă neliniştea lumii noastre intrată într-o primăvară istorică sau de tranziţie din care se iese greu, după cum constatăm cu toţii.
Având proiecte3 frumoase şi manuscrise pregătite pentru tipar, fiindcă “timpul n-a mai avut răbdare” Myhailo Nebeleac s-a stins la exact o lună după ce şi-a sărbătorit împlinirea vârstei de 54 de ani, în noaptea dintre 17 şi 18 februarie 2003.
Mişa era născut pentru o altă lume nu cea a “capitalismului sălbatic” devenit “de cumetrie” după un deceniu şi jumătate de la acel Decembrie 1989 care ascunde multe enigme necunoscute încă oamenilor de rând. Pentru a se simţi în largul său, într-o normalitate de creator, acestui autentic şi valoros scriitor îi trebuia foarte puţin dar exact ceea ce avea el nevoie, nu ce îi aruncau, de multe ori în scârbă, semenii ce nu-l meritau fiindcă nu erau şi nu vor fi multă vreme în stare să-l înţeleagă pe creatorul de valori spirituale. Lipsurile materiale l-au făcut să îndure multe şi din partea cui nu se cădea să-i de-a lecţii profesorului iar ca să scape pentru momente de povara existenţei îşi potolea amarul în câte un pahar de “poşircă” cum zicea cu amărăciune, monologând, ca orice conştiinţă ce se respectă cu adevărat, atunci când nu avea cu cine dialoga, ştiindu-şi cu precizie locul şi mai ales rostul în lume. Iată confesiunea lui Myhailo Nebeleac într-o astfel de ingrată ipostază:

“De ce suntem nenorociţi acum,


De ce ne bem poşirca din uiagă


Când noi avem atâtea prune-n sat


Şi-avem atâta brânză în desagă.”


(Monolog)


Versurile de mai sus fac parte din grupajul de poezii scrise de Myhailo Nebeleac în limba română şi publicate în presa maramureşeană (“Graiul Maramureşului”, “Clipa”, “Jurnalul de Sighet”) şi alte publicaţii precum “Tribuna”, “Orizont”, “Curierul ucrainean”.

Între primii care şi-au exprimat părerea despre creaţia acestui valoros scriitor este criticul şi istoricul literar Marian Popa4 care analizând traducerile lui Stelian Gruia5 din volumul de debut “Fântânile ochilor mei” vede în creaţia scriitorului de naţionalitate ucraineană toate inundate de “… poezia unei febre existenţiale prin aglomerări nereticente de imagini naturiste şi erotice, obsesia împlinirii destinului personal şi colectiv prin mişcarea exterioară violentă şi ardere interioară”.
Stelian Gruia6 vede în tânărul debutant un “… mesager al locurilor natale cu bogate tradiţii folclorice, cu oameni puternici şi înzestraţi cu cele mai nobile trăsături spirituale (…) Ciclurile de poezie erotică ale lui M. Nebeleac se caracterizează printr-o înlănţuire a existenţei omeneşti cu aceea a regnului vegetal, ale căror destine se contopesc sub greutatea obsesiei timpului şi spaţiului.”
După un deceniu de la apariţie, analizând acelaşi volum de debut al lui Myhailo Nebeleac, dar influenţat de cele două romane ale scriitorului, “Lorana” şi “Aproapelui dragoste” criticul literar Myhailo Mihailiuc7 este de părere că “… câştigându-se în persoana lui Myhailo Nebeleac unul dintre cei mai mari prozatori din literatura ucraineană din România s-a pierdut un poet talentat”, dar recunoaşte că placheta “Fântânile ochilor mei”, “…şi-a făcut apariţia într-un moment de criză pentru literatura ucraineană din România ocupând un loc important în tânăra poezie”8.

Timp de peste un deceniu se lasă tăcerea asupra lui Myhailo Nebeleac dar scriitorul îşi urmează traiectul obişnuit scriind în continuare, astfel că în 1990 publică un volum purtând un titlu tot atât de metaforic şi frumos ca şi volumul de debut “Neliniştea primăverii” dar purtând evidentele semne ale maturităţii autorului deja experimentat în arta cuvântului după trei cărţi publicate.


În 1993 criticul maramureşean Augustin Cozmuţa9 scriind într-un moment aniversar din viaţa lui Myhailo Nebeleac vede în persoana acestuia pe unul dintre “… cei mai harnici şi apreciaţi scriitori de limbă ucraineană din România.”


Având în vedere valoarea creaţiei poetului maramureşean de expresie ucraineană “… câteva dintre poeziile lui au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană Dincolo de tradiţii, apărută la Toronto Alberta”10. Până să ajungă în Canada versurile lui Myhailo Nebeleac au cunoscut şi versiuni în limbile maghiară, germană şi sârbă semn că poetul este unul din cei de excepţie din genul său de creatori mai ales dacă avem în vedere “baladele” scrise atât în ucraineană cât şi în română fapt care ne obligă să vorbim despre el ca despre un scriitor român de naţionalitate şi expresie ucraineană de o deosebită valoare.


Creaţiile lui Myhailo Nebeleac în limba română aparţin genului liric fiindcă sunt de un deosebit rafinament artistic şi de o mare diversitate tematică dar au ca element comun ceva special, nevoia poetului de a se confesa strigându-şi păsurile de conştiinţă şi spirit din vremea în care i-a fost dat să le trăiască şi durerile trupului efemer care, în cele din urmă se va contopi cu natura atât de dragă poetului, precum ciobanului din Mioriţa. Asemeni creatorului anonoim, topindu-şi cu măiestrie trăirile în cuvinte Myhailo Nebeleac a scris superbe balade, cu titluri mult prea explicite, ca şi în lirica populară dar foarte diverse ca problematică existenţială după cum se poate constata din titlurile lor: “Baladă pe un semn de carte”, “Baladă de ziua ta”, “Balada jerbei către zei”, “Balada timpului de toamnă”, “Balada ocrotirii” şi altele. Pe cât de banale şi simple ni se par titlurile acestor creaţii lirice, că ele nu respectă caracteristicile speciei literare din care se poate crede că fac parte, pe atât de profunde şi miezoase sunt versurile lor.


Analizând aceste texte intitulate de autor “balade” ne-am întrebat şi noi, asemeni criticului literar Myhailo Mihailiuc în urmă cu două decenii, ce fibră are în el Myhailo Nebeleac, epică sau lirică. Privindu-i statistic opera deja încheiată trebuie să recunoaştem că acest creator este în egală măsură poet şi prozator de vreme ce are două volume de versuri şi două romane care au primit botezul tiparului iar după cum mărturisea în 1996, pregătea un roman şi o carte de versuri. Traducerii în limba română a romanului “Aproapelui dragoste” în 1997 de Liana Ivan-Ghilia, ca într-o opţiune pentru echilibru perfect, poetul îi alătură poemele sale în limba română, dorind, poate, şi în plan artistic o egalitate. Rămâne în sarcina cercetătorilor să stabilească ce este în esenţă scriitorul Myhailo Nebeleac, poet sau prozator.


În ceea ce ne priveşte, cercetându-i creaţia realizată pe parcursul a trei decenii, perioadă în care autorul a plecat de la poezie spre proză şi s-a întors ardent la poezie, noi îl găsim mai “acasă” pe creator în spaţiul liric decât în cel epic.


Criticul literar Myhailo Mihailiuc a văzut în Myhailo Nebeleac un mai mare prozator decât poet fiindcă a avut în vedere doar volumul de poezie şi cele două romane iar cartea de versuri ca orice plachetă de debut, are lipsurile ei pe care poetul Myhailo Mihailiuc le priveşte cu exagerată maliţiozitate care, pusă pe seama criticului literar, una şi aceeaşi persoană cu poetul, ar putea fi spirit critic exigent şi dreaptă judecată de valoare, dar nu-s decât invidii omeneşti.


În “Fântânile ochilor mei” tânărul poet nu îşi ordonează creaţiile pe cicluri tematice cum ar fi fost indicat alcătuind grupaje de lirică patriotică, poezii de natură filosofică, lirică intimă sau de creaţii oglindind peisajul plaiurilor natale. Asemeni tuturor poeţilor din generaţia ’70 din care face parte Myhailo Nebeleac prezintă în cartea de debut viaţa uşor idilică fiind cuprins de stări ardente şi frământări de factură blagiană ceea ce dovedeşte clar netopirea şi neasimilarea marilor lecturi dar mai ales nelimpezirea eului liric al poetului din Ţara Maramureşului.


Pozitiv ni se pare faptul că autorul pune şi îşi pune mari şi uneori chiar dureroase întrebări, încercând să pătrundă în adâncul existenţei, al fenomenelor şi lucrurilor, doreşte să cunoască pe cei din jur şi chiar să se autocunoască.


Originalitatea poeziei lui Myhailo Nebeleac vine din ineditul simbolurilor alese cum ar fi “fântâna” şi “drumul” cărora poetul le dă semnificaţii noi făurindu-şi în acelaşi timp un autoportret. Ochii săi, ai poetului, sunt precum, adâncile fântâni care reflectă cerul şi-n a căror apă se aprind stelele care simbolizează tainele şi miracolele vieţii pe care omul este dator să le dezlege, dacă doreşte, să fie fericit şi împlinit. Iată o dovadă în acest sens:


“Curg râuri de ochi prin trupurile noastre,


scăldate iar în flăcările albe


şi trec mai departe către neştiut,


tot prefăcându-se-n fântâni,


fântână de ochi de toate culorile …


iar dorurile noastre când săpăm fântâni


iar glasuri se prefac, în mii de glasuri…”


(Taine)



“Ochii ” ca simbol, reprezintă cunoaşterea şi autocunoaşterea ce i se recomandă omului, în general şi creatorului, în special. Celui din urmă nu-i este îngăduit să rătăcească inconştient şi nici să-şi pună măştile meschine ale oamenilor de rând, indiferenţi, egoişti, făţarnici sau cu multe alte vicii, unele de tip nou, pe care-i permis să le practice doar muritorii. Creatorul, aparţinând oricărei arte, din cele şapte, trebuie să fie curat în tot şi în toate câte i se cer ca om şi capabil de supremul sacrificiu, precum Manole.


“Voi semăna trupul meu


în ţărâna nearată


voi da rod fiecărei mlădiţe


şi fiecărei frunzuliţe.


Voi cânta la fluier şi tulnic


la nunta fiecărui cioban…


…………………………


Voi răsădi râuri în sufletul meu…


…………………………


Voi desena curcubeu cu trupul meu”


(Chemare la zbor)


Tânărul poet crede în necesitatea avânturilor atunci când simte blazarea şi mărturiseşte că în oasele sale “…este prea multă linişte…” iar neliniştea sa de creator creşte, în tot ceea ce întreprinde, după cum el însuşi comunică cititorilor săi.


“Aproape întotdeauna mă tem


Că voi pierde o mână,


………………………


Aproape întotdeauna mă tem


Că voi pierde un ochi,


…………………….


Aproape întotdeauna mă tem


Că voi pierde un pas”


(Aproape întotdeauna…)


Purtătorul înaltei conştiinţe, creatorul, se teme că-şi va pierde din capacităţile sale şi nu va fi în stare de a-şi ajuta semenii făurind ceva spre binele lor sau nu va avea puterea de a vedea dincolo de aparenţe, de a merge pe drumuri neumblate sau de a fi unic şi inedit în felul său.


Originalitatea liricii lui Myhailo Nebeleac stă în puterea poetului de a abstractiza stări de viaţă şi de a le metamorfoza în simboluri cum ar fi cel al “drumeţului” care pare a fi un “alter ego” sau o dublură a poetului în diferite ipostaze cu iz romantic ca în poemul fără de titlu din care cităm:


“Drumeţule mut,


Drumeţule surd,


Drumeţule orb,


Spune-mi povestea


Cu caii înaripaţi şi zâne.


…………………….


Şi pentru că


Nu te pot opri locului mergi mai departe,


Drumeţule orb ,


Drumeţule surd,


Drumeţule mut.”



Orb fiind, creatorul trebuie să vadă, neauzind el trebuie să ştie sunete, neputând glăsui obişnuit eul trebuie să găsească soluţii pentru a transmite mesaje “… cu cai înaripaţi şi zâne” fără a pune piedici în calea aspiraţiilor, a viselor şi marilor idealuri pe care omul le poate avea şi ca o dublură a dorului de fiinţa dragă inimii care îi provoacă suferinţă şi nu dă semne de milă.


“Tu dormi când dimineaţa sună-n bucium


Cântându-şi simfoniile de iarbă


Iar eu lăcaşuri sunt de zbucium


Şi dorul tău nu vrea să mă absoarbă.


…………………………………….


Tristeţea ta nu-i plânsul Cleopatrei,


Durerea mea nu-i încă drum deschis


Pierdut-am stelele la joc de carte


Şi buzele-mi şoptesc acelaşi vis.”


(Tristeţe pentru somnul tău)


Comunicarea desăvârşită a poetului este cea cu natura. În postura sa de drumeţ care trece râurile pentru a putea curge asemeni viselor, parcurge căi neumblate care trec pe unde nu te aştepţi pentru a-şi scălda ochii în nisipuri grele de taine autorul, capabil de actul marii creaţii, se contopeşte cu natura în modul cel mai firesc cu putinţă fiindcă şi lui “… îi cresc din ochi cărări de iarbă” iar în acest spaţiu mirific el este dispus să se despartă şi de iubită din versurile care urmează dintr-un alt reuşit poem care nu poartă titlu pentru a lăsa în voie imaginaţia celui care îl citeşte:


“Iubito, eu rămâne-voi aici,


Între aceşti munţi,


Care găzduiesc veacurile în granitul lor,


În aceste văi,


Care se bucură când le vizitează primăvara,


În desişul acestor păduri


Care, resemnat ne reşoptesc


Pe fiecare dintre noi.



Iubito, eu rămâne-voi aici,


Unde sălciile se îndrăgostesc de oglinzile lacurilor,


Unde fetele îşi împletesc primăvara în cosiţe,


Aici, unde deasupra leagănului,


Mama fredonează cântecul de leagăn,


Aici, unde am găsit îngropat în pământ


Pragul părintesc.”



În sânul fermecătoarei naturi poetul nu uită de tot şi de toate chiar dacă este tentat a se contopi până la irosire şi îşi aminteşte de mama ce-i cânta în chip unic deasupra leagănului făcut din lemn ca şi pragul părintesc. Prin aceste elemente simbolice autorul creionează foarte discret spaţiul natal.


Matur şi stăpân pe uneltele sale în a doua sa carte de versuri Myhailo Nebeleac doar în aparenţă se pare că nu şi-a schimbat scriitura. Poetul nu şi-a ordonat creaţiile sistematic însă în “Neliniştea primăverii” nu se întâlnesc încercări sau piese întregi realizate după modelele valoroase din toate spaţiile lirice pe care le poate frecventa ca simplu cititor sau de care poate fi ispitit din diverse cauze. Poetul nu mai scrie având ca model texte “la modă” ca în anii debutului când tânărul absolvent de filologie, ca şi întreaga sa generaţie lirică, ’70, era cucerit de modelul Blaga. Dacă în “Fântânile ochilor mei” autorul consideră important actul de creaţie în sine şi nu forma sau estetica creaţiilor sale, în “Neliniştea primăverii” şi în mod special în poeziile scrise în plină libertate, cele scrise după 1990, poetul se foloseşte în toată ştiinţa lui de a scrie şi în special de bogăţia poeticii clasice.


Creatorul nu îşi face un program estetic scrie în continuare tot ascultând glasul inimii dar într-un stil ce putem afirma că-l defineşte, cu grijă faţă de rime, ritmuri, tonalitate, iar mesajul este perceptibil direct, fără nici un intermediar. Metodele de lucru, destul de greu de definit, ridică poezia lui Myhailo Nebeleac la înălţimea măiestriei prin care în arta cuvântului se depăşeşte prozodia tradiţională fixă.


Iubita destul de platonică din cartea de debut, rod al anilor de tinereţe portretizată într-o viziune idilică în stil declarativ dar nu ieftin, fiindcă creatorul este talentat, fiind rezultatul frământărilor ce au ca deziderat cunoaşterea lumii înconjurătoare şi autocunoaşterea, neocolindu-se nici întrebările spinoase sau dureroase, devine în creaţiile de maturitate fiinţă palpabilă, trup din carne şi oase cu chip ispititor aşa cum trebuie să fie orice femeie adevărată pentru un bărbat veritabil:


“Frumoasa mea, vreau mâna ta să-mi dai,


Întinde-o-ncet, cu grijă către mine,


Vreau pulsul tău să ţi-l reglez cu-al meu,


Întinde-o, hai, să nu-ţi fie ruşine.


……………………………………


Frumoasa mea, vreau mâna ta să-mi dai.


Cu gând înalt de grâu şi de secară,


Cu prunci voinici de Anul Nou născuţi


În vis frumos de mamă şi de ţară.”



Maturitatea poetului este evidentă dar, ca şi în tinereţe, şi ca mereu atunci când iubirea nu este împărtăşită, lumea nu îl înţelege pe poet şi, temându-se parcă de sentimentele ei strâmbe, bazate pe aparenţe care înşeală, omul care iubeşte şi scrie se resemnează şi în acelaşi poem, în final se adresează astfel femeii iubite:


“Frumoasa mea, tu iartă-mă acum,


E timpul mâna să ţi-o iei din mân,ă


Prevăd zăpezi umbrite de mult fum,


Nemernicele vremuri ne amână…”


Peste acest nivel liric şi estetic nu s-a scris poezie de dragoste în literatura de expresie ucraineană din România şi puţini sunt şi poeţii din lirica românească care să fi scris atât de frumos de simplu şi curat despre iubirea pe care o trăiesc plenar, fie în imaginaţie, doar marii creatori, din orice spaţiu al artei ar veni ei.


Fântâna, ca simbol, revine în poezia lui Myhailo Nebeleac şi după a doua carte de versuri dar acesta este tratat ca de un maestru nu ca de un ucenic în ale scrisului.


“Mi-e atâta sete, doamnă, că te vreau


Fântână-mprejmuită cu nuiele


În unduirea lacrimei să beau


Culori adânci din pulberi de lalele.”


(Ţipăt de teamă)


Dacă în poemul “Monolog”, vorbind cu iubita, poetul găseşte loc potrivit cuvintelor sfinte ”mamă” şi ”ţară”, fără a le diminua sau supraevalua încărcătura semantică, ceea ce dovedeşte măiestria celui care scrie în poemul ”Ţipăt de teamă”, din care am citat mai sus, cu aceeaşi pricepere şi atitudine responsabilă este folosit cuvântul “poet”.Precum eroul lui Eminescu din “Luceafărul” poetul împovărat de iubire pendulează între teluric şi astral, calitatea sa de poet fiind o taină cunoscută doar de el şi iubita sa.



“Izvoare-ntregi am să adun în jur


Cu ciripit de păsări laolaltă,


Nepribegind fragilul tău contur


În zborul meu spre steaua ta înaltă.



Numai adu-mi zâmbetu-napoi


Şi ocroteşte-mi florile-n grădină


Că sunt poet, ştim asta numai noi,


În firavul descântec de lumină.”


(Ţipăt de teamă)


Şirul exemplelor de poezie valoroasă din creaţia lui Myhailo Nebeleac ar putea continua dar ne oprim aici considerându-le edificatoare pe cele prezentate. Lecturându-se şi supunându-se analizei ultimele creaţii publicate de autor în tipărituri din judeţul Maramureş şi din România se va putea constanta că avem în faţă opera unui maestru al cuvântului, atât în limba maternă cât şi în graiul românesc în care s-a împlinit cărturăreşte. Pentru a limpezi lucrurile de care alţii se îndoiau cu ferma convingere că nu ne înşelăm ne vom încumeta în a afirma că scriitorul Myhailo Nebeleac este un poet de excepţie care a scris şi proză de bună calitate, în stil modern, abordând problemele dureroase ale omenirii cum este cea a războiului dar plăcerea de a filosofa şi tonalităţile elegiace ale trăirilor din romanele sale ne conving că autorul este în esenţă un poet care stăpâneşte bine arta cuvântului atunci când doreşte să comunice un mesaj.


Romanul “Lorana” (1974), al cărui statut de pionierat în literatura ucraineană din România este cunoscut, reprezintă povestea unui tânăr trăind o triplă dramă: a tatălui care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei, şi a unei boli incurabile, leucemia, care îl va duce către moarte. Povestea este complicată de romancier prin mai multe aspecte de viaţă dar mai ales prin privirea faptelor petrecute din perspectiva unei fete, a eroinei acestei proze de largă respiraţie lirică căreia criticul literar Marian Popa îi reproşează că “… unele pasaje cu filozofări general-umane constituie lungimi nefuncţionale”11.


Tema războiului revine şi în a doua carte de proză a lui Myhailo Nebeleac, romanul “Aproapelui dragoste”(1978). Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea cărţii este acelaşi în care autorul a văzut lumina zilei, a trăit şi a apus înainte de vreme. Satul din naraţiune este aşezat între dealuri acoperite cu păduri, cu oameni asupriţi de viaţa grea pe care o duc, ce îşi câştigă pâinea cea de toate zilele muncind din greu dar efortul nu i-a mutilat moral şi spiritual, iubitori de dreptate, care resping tot ce duce la nedreptate socială şi vrajbă.


În lumea eroilor acestei opere epice dăinuie umbra unor eroi legendari în spaţiul maramureşean care musteşte de balade, legende şi poveşti legate de oamenii ţinutului. Eroii lui Myhailo Nebeleac sunt de profesii specifice spaţiului natal-oieri, lucrători la pădure şi agricultori, însufleţitori ai unor datini şi obiceiuri ce diferă foarte puţin de la o aşezare la alta chiar dacă satele Ţării Maramureşului sunt locuite de etnii diferite.


Prefaţatorul cărţii, Stelian Gruia12, prezentând varianta în limba română a romanului este de părere că ”Prin densitatea epică şi ineditul situaţilor dramatice, romanul lui Myhailo Nebeleac se impune în scrisul ucrainean din ţara noastră ca o realizare de autentică valoare. Merită de asemenea cuvinte de laudă şi traducătoarea volumului, Liana Ivan-Ghilia, care reuşeşte să realizeze în româneşte un text pe măsura originalului. ”


Nu ştim cât de bine era scris romanul “Tristeţea marilor zăpezi” anunţat de autor în 1996, cât şi volumul de poeme “Nepermisele iubiri” anunţat în acelaşi an, dar cum am mai arătat, scriitorul a publicat mai multe texte dintre care, cel intitulat “Dor” pare a fi scris privind moartea cum s-ar privi pe sine într-o oglindă. Iată textul care nu poate fi scris decât de un autor autentic şi pe care citindu-l orice lector cade pe gânduri:


“Ne legănăm în dor de ducă


pe prispa visului de ieri,


privind uimiţi spre sticla rece


cum ning petalele de meri.


Şi ne-ntâlnim cu zei de iarbă


lângă clopotniţa din sat


când ne simţim sub tălpi ţărâna


din cei pe care I-am uitat.


Ne legănam în dor de ducă


pe prispa visului hoinar


apoi plecăm spre nu ştiu unde


privind spre lună tot mai rar.


Ne legănăm în sinea noastră


Curmând tăcerea unui joc


şi ne-ntristăm iubind stejarii


în care crucile se coc.”


(Dor)


Pornind în poezia şi scrisul său, de la cunoaşterea lumii spre autocunoaşterea sa Myhailo Nebeleac scrie punând întrebări tot mai dureroase, direct proporţionale, ca grad de dificultate, cu experienţa de viaţă dobândită de scriitor iar întrebările au menirea de a-l pune pe cititor în dileme şi să-l facă să înţeleagă că frumosul , în oricare ipostază îl întâlnim, este ceva preţios şi folositor.


Textele mustind de mesaje ale lui Myhailo Nebeleac se impun a fi reeditate şi difuzate pentru ca apoi cercetătorii să le facă cuvenita evaluare şi necesara decodare. Să sperăm că demersul nostru este un modest început.




NOTE



1. Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Brezovszki, Autori maramureşeni, Editura Umbria, Baia Mare, 2000, p.385.


2. Myhailo Mihailiuc, Cuvânt despre cuvânt, Editura Kriterion, 1983, p.


3. Agustin Cozmuţa, Profil liric Mihai Nebeleac, în: “Graiul Maramureşului”, vineri 26 ianuarie 1996, “…..in pregătire romanul Tristeţea marilor zăpezi şi volumul de poeme Nepermisele iubiri”.


4. Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, p.379.


5. ***Balada locului, poezie ucraineană din România, selecţie şi traduceri de Stelian Gruia, Editura Kriterion, 1975, p.117-145.


6. Stelian Gruia, Opera citată,p.117.


7. Myhailo Mihailiuc, Opera citată .


8. Myhailo Mihailiuc, Opera citată .


9. Augustin Cozmuţa, Opera citată .


10. Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Bezovszki, Opera citată


11. Marian Popa, opera citată, p.379.


12. Stelian Gruia, Prefaţă, la “Aproapelui dragoste” roman de Myhailo Nebeleac, Editura Kriterion, Bucureşti, 1987, p.7.