POEMELE ANOTIMPURILOR

PAUL ROMANIUC

OCTOMBRIE

Stau pe prispa însorită a soarelui portocaliu-roşiatic al toamnei, încercând să prind o umbră a unui nor din orizontul îngândurat al cerului, privesc cu o uşoară nostalgie spre pragul casei - că de va fi să bată vântul dinspre miazănoapte - să pot intra în culcuşul meu toamnec, să aştept mrejele ploilor, ca să ne cadă cu ropote pe acoperişul tivit cu şindrilă, cu migală, de către unchiul Maftei, care toamnă s-a făcut, dar, brusc, mă trezesc din visare, dau gândurile tristeţii deoparte, o iau la vale, spre satul cuprins de uitare, pornind agale prin foşnetul frunzelor aurii, verzui, vernil, galbene, sure, triste, răsucite, strivite de copitele cailor din cireada satului, zbărcite, cu nervurile uscate şi rasucite-, mai calc pe câte o nucă, ascunsă, decojită, sub frunze, ba pe un măr putred, sau încă rumen, ca obrăjorii fetiţelor de la scoala primară a satului, alunecând uşor pe poteca şerpuindă de-lungul pârâiaşului, ce se prelingea, de parcă îi era frică de toamnă, pe sub arinii dezfrunziţi, ce arătau ca nişte bătrâni dezgoliţi în faţa plutonului de execuţie.

Casele din jur mă urmăresc parcă, îmi dau bineţe. Eu- singurul hoinar de prin acele locuri. Singur şi gânditor, ca plopul din curtea părintească. Satul pare pustiu. Oamenii s-au împrăştiat prin livezi, grădini lungi şi pline de roade, pe câmpii - strângând recoltele bogate în hambarurile şi pivniţele deja pline.

În centrul satului, la biserica cea veche, cu clopotul aurit, adus de departe, de chiar împăratul cel mare, batu ora amiezii. – E ora douăsprezece,- îmi spun. Şi, cum nici nu-mi termin şirul gândurilor, deodată, dispre şcoală se răsfrânseră sunetele, chiotele, strigătele vesele a şcolarilor. – „A-nceput şi şcoala?”,- îmi zic.-„Bună ziua, unchiule Vasile!”,- mă salută două fetiţe cu cosiţele aurii, de parcă toate razele soarelui s-ar fi strâns acolo, ducând în spate geamantanele pline cu amintirile verii.-„Bună ziua le răspund”.

O i-au la vale, încărcat de sentimente, de sunetele şcolarilor, ce au spart tăcerea de toamnă a satului, de aurul din livezi, de argintul pamăntului, dar mai ales – de aurul din răsetele copiilor.

Noiembrie

...Să mă ascund de după o frunză tăcută, de după un stejar răstignit între cer şi pământ, să plâng lângă izvorul, cel, care, zi după zi se subţiază parcă, să cred în ceeace spunea poetul, că noi doar frunze căzânde suntem, între imensitate şi tăcere, între vară şi iarnă, să strig de frig şi nimeni să nu mă audă,- ar fi o ruşine a toamnei, că doar ce ne-a mai rămas de făcut?, dacă gălbejitul octombrie a avut parte de zborul păsărilor de pe cer, iar noiembrie din noi a rămas pustiu şi mut la vuietul vântului, la gerul ce-l cuprinde ca un năvod, de n-are ce face,- trebiue să tacă, că şi noi tacem, ascultând cum se scurg spre adânduri sevele copacilor şi şi ale noastre,-ce trebuie să fac?-mă tot întreb, ascultând cum scârţâie carele pe dealurile sure, de parcă-i a lor doar a lor lumea de pe deal, iar noi nu putem să urcăm dealul, ca doar sevele sporovăiesc cu adâncuri – oare pe cine vor întâlni acolo – pe sub rădăcinile plângânde, că noi, oamenii, ştim prea bine ce ne aşteapă în străfundurile lumii, iar copacii dau vina pe noiembrie,-de ce se tot desparte de octombrie, neîntrebândule,că doar de atâtea secole convieţuiesc!-şuieră, bate, spulberă, îngheaţă, soarelui închizând pleoapele, dânţuind cu luna hopacul iernii, cântând în strunele vârcolacilor nopţii – te ghemuieşti în culcuşul tău, te ascunzi după hornul, ce duce căldura de din copaci născută – chiar spre luună-„de aceea luna e roşie,-spun copii în somn, cu degetul ţinând la pagina, ce mâine la şcoală va fi deschisă, iar frumoasa doamnă zâna-învătătoare are să le-ntrebe: de ce bărbaţii taie cu ferăstraiele gorunii imenşi?-doar să le fie cald copiilor? -sau ca fumul din hornurile urcate până la cer să preântâmpine venirea crivăţului, oare nu-i cea mai frumoasă poveste de noiembrie?,- le tot întreabă zâna-învăţătoare, dar şi eu o ascult, deşi privesc cum plând copacii, aş vrea să devin şi eu o poveste: să-nvăţ cum să mă ascund sub un brad imens, să mă prefac într-un arici, să zac acolo până la sosirea primăverii,-zic: ah tu, noiembrie, ah tu anotimpule, al meu, al copiilor, al poveştii, al copacilor desfrunziţi,-dar ce frumos e bradul, şi ce frumos se leagână, ca o simfonie, ca un val marin la apus,-veniţi copii şi priviţi valul, norul, ce se prelinge pe cer, veniţi, copii, veniţi!..

DECEMBRIE

De ce mă-mbie lacrima-ţi din zare? ,- decembrie mă adie cu cer de ianuar, iar tu stai tăcută pe prispa anotimpului, mângâind cerul cu lacrima ochilor tăi azurii, oprind primul fulg imens, ce se rostogolea deadura prin norii cuprinşi de somnul înaltului gând.

În pridvorul inimii tale se înalţă plopii dezgoliţi de frunze şi de păsări.Totul e pustiu.

-Mamă, ce frig va fi în decembrie,- ştiu că aşa vei spune primului trecător prin faţa casei tale. Dar tu nu îi vei răspunde, fiindcă privirea ta s-a pironit pe cer, în aşteptare căderii fulgului de nea, oprindu-l din rostogolire. Cred că era amiază, şi, cred că tu nu vei sta acolo până când seara se va lăsa albită de imensul fulg, ca noaptea să devină –brusc! – albă, rece, ca o apăsare grea, asupra pământului, care mai alaltă primăvară era primitor, cald, ca răsuflarea mirelui tău, plin cu cununi de flori, cu mieii zburdând pe dealurile şi văile de dincolo de anotimpuri, pe care le tot numărai, din doi în doi, tin timp în netimp.

- Mamă!,-ce să fac cu fulgul de nea?- vei gândi la maică ta, dar ea a plecat demult în Hiperborea, să numere stele îngheţate, vineţii. Sau poate tu, mamă, ai scăpat din poala, în care mă legănai, acest fulg, ca, acum, pe înserate, privirea-mi să mă doară.

- Hai acasă, copile,- îmi spune mama.

- Nu pot mamă, fiindcă eu ţin cu privirea-mi un fulg imens şi greu pentru gândirea mea, doar e decembrie, e frig, e ger, şi, dacă-l scap – pământul va crapa şi, cine ştie ce se va întâmpla cu pridvorul meu, cu ograda şi cu trecătorii, cu copii, ce trebuie să-nveţe la şcoală poveşti de iarnă, iar Moş Crăciun pe unde va mai trece?..

- Pe cer se răsfiră un fulger albastru. Lumina lunii se făcu că apare. Ea scăpărâ pentru o secundă privirea spre lună, ochii i s-au umezit de boarea sufletului.

- Pe drum trecu o sanie cu copii ţinând cerul pe umeri.

DECEMVRIE

I

... de ce mă-mbie lacrima-mi din zare – decembrie mă adie prin jăratecul lui ianuar iat tu tot mai tot tristă de prin hoarele lui mai rar pliveşti de printre stele mireasma înaltului hambar din de preânalt prelat şi Loth din sălaşul vremii – împărat! – al clipei – dar nu! nu!- Pilath în îst Palat - nerăstingnit - Maria?- Tu mă aureşti din cel înalt Senat - al timpului – străluminat!..

Plâng stelele lui Empedocle şi Zarathustra din gteata lui Goethe plângea – de ce?- şi cum?.. Răstriştea din decembre mă-mbie spre Crăciun - şi iar - şi iar –în lacrima-mi văzut-am o iubire ninsă de la o lacrimă a păsării din zborul ei de din nadir – :-pornesc agale spre Itacha – şi –iacă!- Sisif – şi Zeu -? –aş spune că e doar o cărăruie printre luceferii din adânc – dar tac!- decembrie să mă prescrie printre frunzişurile stelelor – pe rând - pe rând – şi adumbrindu-mă cu clipa lor: zburând!..

... şi uite aşa mă înfâşor cu stele – năframa mea din zi şi de zi – aş vrea să mă întorc din nou cu ele şi ielele – plângând – şi suspinând de dor de nectrecute amintiri ai frunzelor trecute în cimitire răvăşite de prea multe poveri – oho!- şi câte veri din ochi-ţi vor mai trece – şi câte lacrimi – poveri! - te vor încinge cu brăul duresos-sfios – iar eu – un voievod al vântului te voi legăna duios la sânul mormântului din muntele roz al florilor din glastra mea de ne-timp umbros.

Aş fi trecut mai repede de-o clipă – dar mi s-a rupt din gându-mi o aripă - şi tac molcom fără de o clipă de de şi de din risipă – şi risipindu-mă printre vălvoiul de stele – mă adast – şi plâng: tot cu ele!..