MYHAILO NEBELEAC (1949-2003)

Ion PETROVAI

Şcoala primară o face în localitatea de baştină numărându-se printre absolvenţii ultimei promoţii cu şapte clase primare iar în această perioadă este marcat de întâlnirea cu Ivan Fedco, prozatorul care, ca dascăl, a cultivat interesul pentru lectură al micuţului Mişa pe care-l avea elev la orele de limbă şi literatură ucraineană fără a bănui, cu siguranţă, că vor fi colegi de condei în literatura de expresie ucraineană din România.

După cele şapte clase de la Şcoala Generală din Rona de Sus a urmat cursurile secţiei ucrainene din Liceul “Dragoş-vodă” Sighetu Marmaţiei unde leagă trainice prietenii, verificate de-a lungul anilor, care au fost vii până în ziua de 20 februarie 2003 când Myhailo Nebeleac, pe neaşteptate, a plecat spre a se odihni în pământul plaiului care l-a zămislit. La plecarea pe ultimul drum dincolo de Styx, alături de consătenii veniţi în frunte cu primarul satului, de dascălii şi elevii şcolii prezenţi în frunte cu directorul instituţiei, familiei lui Mişa i s-au alăturat prietenii de suflet şi condei, poeţii Pavlo Romaniuc, Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Petrovai, gazetarii Dragomir Ignat şi Florentin Năsui, etnologul Mihai Dăncuş, pictorii Aurel Dan şi Vasile Bârlea iar cu mintea şi sufletul lor au fost de faţă mulţi alţi prieteni întru frumos ai creatorului.

După anii de şcoală făcuţi împreună cu unii dintre cei menţionaţi luându-şi bacalaureatul în 1967, Myhailo Nebeleac devine student al Facultăţii de Limbii Slave din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia ucraineană. Din acei ani efervescenţi fostul student îşi amintea de mulţi colegi dragi ca Ivan Covaci şi Mykola Corsiuc şi vorbea cu emoţie despre iluştrii săi profesori precum Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Vera Călin, Gheorghe Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nicolae Pavliuc care făceau cinste şcolii superioare din Cetatea lui Bucur.

Debutul literar al lui Myhailo Nebeleac datează din anii studenţiei şi s-a petrecut la 16 martie 1968 în paginile ziarului de limbă ucraineană “Novyi Vik” din Bucureşti cu “poezii originale” cum ne-a precizat autorul în chestionarul ce ni l-a completat în timpul documentării.

După absolvirea facultăţii, până în anul 1974, poetul a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române din capitala României. Fire puternic interiorizată, acest ilustru fiu al Ronei de Sus a revenit acasă ca profesor de limbă şi literatură ucraineană părăsind Bucureştiul dar rămânând profund recunoscător facultăţii pe băncile căreia s-a format ca om şi scriitor. O vreme poetul a locuit în Sighetu Marmaţiei iar după căsătorie se stabileşte definitiv în comuna natală împreună cu doamna sa Doina-Rodica care i-a dăruit trei urmaşi, Andrei, Mara-Maria, Lorana-Otilia. Primii sunt absolvenţi ai Colegiului Universitar “Babeş-Bolyai” Sighetu Marmaţiei iar mezina e încă la un liceu sighetean. Andrei îşi urmează tatăl în ale scrisului publicând versuri în presa maramureşeană.

Prietenia de decenii începută în cenaclurile din “capitala” Ţării Maramureşului cu care ne-a onorat Myhailo Nebeleac ne-a oferit posibilitatea să cunoaştem păsurile unui creator maramureşean, membru al Uniunii Scriitorilor din România, singura organizaţie din ţară în care a acceptat să fie membru după debutul editorial din anul 1972, perioadă de dezgheţ spiritual după a doua conflagraţie mondială, cu placheta de versuri apărută la Editura Kriterion din Bucureşti sugestiv şi poetic intitulată “Krynyţi moih ocei”(“Fântânile ochilor mei”).

În anul 1974 Myhailo Nebeleac debutează ca prozator cu romanul “Lorana”, prima lucrare de acest gen din literatura ucraineană din România apărută la aceeaşi tânără şi harnică editură bucureşteană la care a debutat editorial, pentru care obţine în 1975 premiul Uniunii Scriitorilor din România. Tot la Editura Kriterion din Bucureşti lui Myhailo Nebeleac îi apare în 1978 al doilea roman “Liunbov do blyjniho” (“Aproapelui dragoste”) care în 1987 cunoaşte şi o versiune în limba română datorată Lianei Ivan-Ghilia, prefaţat de Stelian Gruia, traducătorul versurilor antologate, în anul 1975 în culegerea “Balada locului ” apărută tot la activa editură bucureşteană Kriterion la care a apărut şi traducerea în limba română a romanului “Aproapelui dragoste”.

Faptul că scriitorul din Rona de Sus n-a mai publicat versuri decât sporadic, îl face pe criticul Myhailo Mihailiuc² să afirme în 1983 că literatura ucraineană din România a câştigat în Myhailo Nebeleac un prozator şi a pierdut un poet şi încă unul apărut într-o perioadă de mare criză de talente în lirica de expresie ucraineană din România.

După 1989 scriitorul publică doar o singură carte, placheta de versuri “Nespokii vesny” (“Neliniştea primăverii”) apărută în 1990 la Kriterion scăpat din chingile cenzurii, poetul povestind parcă neliniştea lumii noastre intrată într-o primăvară istorică sau de tranziţie din care se iese greu, după cum constatăm cu toţii.

Având proiecte³ frumoase şi manuscrise pregătite pentru tipar, fiindcă “timpul n-a mai avut răbdare” Myhailo Nebeleac s-a stins la exact o lună după ce şi-a sărbătorit împlinirea vârstei de 54 de ani, în noaptea dintre 17 şi 18 februarie 2003.

Mişa era născut pentru o altă lume nu cea a “capitalismului sălbatic” devenit “de cumetrie” după un deceniu şi jumătate de la acel Decembrie 1989 care ascunde multe enigme necunoscute încă oamenilor de rând. Pentru a se simţi în largul său, într-o normalitate de creator, acestui autentic şi valoros scriitor îi trebuia foarte puţin dar exact ceea ce avea el nevoie, nu ce îi aruncau, de multe ori în scârbă, semenii ce nu-l meritau fiindcă nu erau şi nu vor fi multă vreme în stare să-l înţeleagă pe creatorul de valori spirituale. Lipsurile materiale l-au făcut să îndure multe şi din partea cui nu se cădea să-i de-a lecţii profesorului iar ca să scape pentru momente de povara existenţei îşi potolea amarul în câte un pahar de “poşircă” cum zicea cu amărăciune, monologând, ca orice conştiinţă ce se respectă cu adevărat, atunci când nu avea cu cine dialoga, ştiindu-şi cu precizie locul şi mai ales rostul în lume. Iată confesiunea lui Myhailo Nebeleac într-o astfel de ingrată ipostază:

“De ce suntem nenorociţi acum,

De ce ne bem poşirca din uiagă

Când noi avem atâtea prune-n sat

Şi-avem atâta brânză în desagă.”

(Monolog)

Versurile de mai sus fac parte din grupajul de poezii scrise de Myhailo Nebeleac în limba română şi publicate în presa maramureşeană (“Graiul Maramureşului”, “Clipa”, “Jurnalul de Sighet”) şi alte publicaţii precum “Tribuna”, “Orizont”, “Curierul ucrainean”.

Între primii care şi-au exprimat părerea despre creaţia acestui valoros scriitor este criticul şi istoricul literar Marian Popa⁴ care analizând traducerile lui Stelian Gruia⁵ din volumul de debut “Fântânile ochilor mei” vede în creaţia scriitorului de naţionalitate ucraineană toate inundate de “… poezia unei febre existenţiale prin aglomerări nereticente de imagini naturiste şi erotice, obsesia împlinirii destinului personal şi colectiv prin mişcarea exterioară violentă şi ardere interioară”.

Stelian Gruia⁶ vede în tânărul debutant un “… mesager al locurilor natale cu bogate tradiţii folclorice, cu oameni puternici şi înzestraţi cu cele mai nobile trăsături spirituale (…) Ciclurile de poezie erotică ale lui M. Nebeleac se caracterizează printr-o înlănţuire a existenţei omeneşti cu aceea a regnului vegetal, ale căror destine se contopesc sub greutatea obsesiei timpului şi spaţiului.”

După un deceniu de la apariţie, analizând acelaşi volum de debut al lui Myhailo Nebeleac, dar influenţat de cele două romane ale scriitorului, “Lorana” şi “Aproapelui dragoste” criticul literar Myhailo Mihailiuc⁷ este de părere că “… câştigându-se în persoana lui Myhailo Nebeleac unul dintre cei mai mari prozatori din literatura ucraineană din România s-a pierdut un poet talentat”, dar recunoaşte că placheta “Fântânile ochilor mei”, “…şi-a făcut apariţia într-un moment de criză pentru literatura ucraineană din România ocupând un loc important în tânăra poezie”⁸.

Timp de peste un deceniu se lasă tăcerea asupra lui Myhailo Nebeleac dar scriitorul îşi urmează traiectul obişnuit scriind în continuare, astfel că în 1990 publică un volum purtând un titlu tot atât de metaforic şi frumos ca şi volumul de debut “Neliniştea primăverii” dar purtând evidentele semne ale maturităţii autorului deja experimentat în arta cuvântului după trei cărţi publicate.

În 1993 criticul maramureşean Augustin Cozmuţa⁹ scriind într-un moment aniversar din viaţa lui Myhailo Nebeleac vede în persoana acestuia pe unul dintre “… cei mai harnici şi apreciaţi scriitori de limbă ucraineană din România.”

Având în vedere valoarea creaţiei poetului maramureşean de expresie ucraineană “… câteva dintre poeziile lui au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană Dincolo de tradiţii, apărută la Toronto Alberta”¹⁰. Până să ajungă în Canada versurile lui Myhailo Nebeleac au cunoscut şi versiuni în limbile maghiară, germană şi sârbă semn că poetul este unul din cei de excepţie din genul său de creatori mai ales dacă avem în vedere “baladele” scrise atât în ucraineană cât şi în română fapt care ne obligă să vorbim despre el ca despre un scriitor român de naţionalitate şi expresie ucraineană de o deosebită valoare.

Creaţiile lui Myhailo Nebeleac în limba română aparţin genului liric fiindcă sunt de un deosebit rafinament artistic şi de o mare diversitate tematică dar au ca element comun ceva special, nevoia poetului de a se confesa strigându-şi păsurile de conştiinţă şi spirit din vremea în care i-a fost dat să le trăiască şi durerile trupului efemer care, în cele din urmă se va contopi cu natura atât de dragă poetului, precum ciobanului din Mioriţa. Asemeni creatorului anonoim, topindu-şi cu măiestrie trăirile în cuvinte Myhailo Nebeleac a scris superbe balade, cu titluri mult prea explicite, ca şi în lirica populară dar foarte diverse ca problematică existenţială după cum se poate constata din titlurile lor: “Baladă pe un semn de carte”, “Baladă de ziua ta”, “Balada jerbei către zei”, “Balada timpului de toamnă”, “Balada ocrotirii” şi altele. Pe cât de banale şi simple ni se par titlurile acestor creaţii lirice, că ele nu respectă caracteristicile speciei literare din care se poate crede că fac parte, pe atât de profunde şi miezoase sunt versurile lor.

Analizând aceste texte intitulate de autor “balade” ne-am întrebat şi noi, asemeni criticului literar Myhailo Mihailiuc în urmă cu două decenii, ce fibră are în el Myhailo Nebeleac, epică sau lirică. Privindu-i statistic opera deja încheiată trebuie să recunoaştem că acest creator este în egală măsură poet şi prozator de vreme ce are două volume de versuri şi două romane care au primit botezul tiparului iar după cum mărturisea în 1996, pregătea un roman şi o carte de versuri. Traducerii în limba română a romanului “Aproapelui dragoste” în 1997 de Liana Ivan-Ghilia, ca într-o opţiune pentru echilibru perfect, poetul îi alătură poemele sale în limba română, dorind, poate, şi în plan artistic o egalitate. Rămâne în sarcina cercetătorilor să stabilească ce este în esenţă scriitorul Myhailo Nebeleac, poet sau prozator.

În ceea ce ne priveşte, cercetându-i creaţia realizată pe parcursul a trei decenii, perioadă în care autorul a plecat de la poezie spre proză şi s-a întors ardent la poezie, noi îl găsim mai “acasă” pe creator în spaţiul liric decât în cel epic.

Criticul literar Myhailo Mihailiuc a văzut în Myhailo Nebeleac un mai mare prozator decât poet fiindcă a avut în vedere doar volumul de poezie şi cele două romane iar cartea de versuri ca orice plachetă de debut, are lipsurile ei pe care poetul Myhailo Mihailiuc le priveşte cu exagerată maliţiozitate care, pusă pe seama criticului literar, una şi aceeaşi persoană cu poetul, ar putea fi spirit critic exigent şi dreaptă judecată de valoare, dar nu-s decât invidii omeneşti.

În “Fântânile ochilor mei” tânărul poet nu îşi ordonează creaţiile pe cicluri tematice cum ar fi fost indicat alcătuind grupaje de lirică patriotică, poezii de natură filosofică, lirică intimă sau de creaţii oglindind peisajul plaiurilor natale. Asemeni tuturor poeţilor din generaţia ’70 din care face parte Myhailo Nebeleac prezintă în cartea de debut viaţa uşor idilică fiind cuprins de stări ardente şi frământări de factură blagiană ceea ce dovedeşte clar netopirea şi neasimilarea marilor lecturi dar mai ales nelimpezirea eului liric al poetului din Ţara Maramureşului.

Pozitiv ni se pare faptul că autorul pune şi îşi pune mari şi uneori chiar dureroase întrebări, încercând să pătrundă în adâncul existenţei, al fenomenelor şi lucrurilor, doreşte să cunoască pe cei din jur şi chiar să se autocunoască.

Originalitatea poeziei lui Myhailo Nebeleac vine din ineditul simbolurilor alese cum ar fi “fântâna” şi “drumul” cărora poetul le dă semnificaţii noi făurindu-şi în acelaşi timp un autoportret. Ochii săi, ai poetului, sunt precum, adâncile fântâni care reflectă cerul şi-n a căror apă se aprind stelele care simbolizează tainele şi miracolele vieţii pe care omul este dator să le dezlege, dacă doreşte, să fie fericit şi împlinit. Iată o dovadă în acest sens:

“Curg râuri de ochi prin trupurile noastre,

scăldate iar în flăcările albe

şi trec mai departe către neştiut,

tot prefăcându-se-n fântâni,

fântână de ochi de toate culorile …

iar dorurile noastre când săpăm fântâni

iar glasuri se prefac, în mii de glasuri…”

(Taine)

“Ochii ” ca simbol, reprezintă cunoaşterea şi autocunoaşterea ce i se recomandă omului, în general şi creatorului, în special. Celui din urmă nu-i este îngăduit să rătăcească inconştient şi nici să-şi pună măştile meschine ale oamenilor de rând, indiferenţi, egoişti, făţarnici sau cu multe alte vicii, unele de tip nou, pe care-i permis să le practice doar muritorii. Creatorul, aparţinând oricărei arte, din cele şapte, trebuie să fie curat în tot şi în toate câte i se cer ca om şi capabil de supremul sacrificiu, precum Manole.

“Voi semăna trupul meu

în ţărâna nearată

voi da rod fiecărei mlădiţe

şi fiecărei frunzuliţe.

Voi cânta la fluier şi tulnic

la nunta fiecărui cioban…

…………………………

Voi răsădi râuri în sufletul meu…

…………………………

Voi desena curcubeu cu trupul meu”

(Chemare la zbor)

Tânărul poet crede în necesitatea avânturilor atunci când simte blazarea şi mărturiseşte că în oasele sale “…este prea multă linişte…” iar neliniştea sa de creator creşte, în tot ceea ce întreprinde, după cum el însuşi comunică cititorilor săi.

“Aproape întotdeauna mă tem

Că voi pierde o mână,

………………………

Aproape întotdeauna mă tem

Că voi pierde un ochi,

…………………….

Aproape întotdeauna mă tem

Că voi pierde un pas”

(Aproape întotdeauna…)

Purtătorul înaltei conştiinţe, creatorul, se teme că-şi va pierde din capacităţile sale şi nu va fi în stare de a-şi ajuta semenii făurind ceva spre binele lor sau nu va avea puterea de a vedea dincolo de aparenţe, de a merge pe drumuri neumblate sau de a fi unic şi inedit în felul său.

Originalitatea liricii lui Myhailo Nebeleac stă în puterea poetului de a abstractiza stări de viaţă şi de a le metamorfoza în simboluri cum ar fi cel al “drumeţului” care pare a fi un “alter ego” sau o dublură a poetului în diferite ipostaze cu iz romantic ca în poemul fără de titlu din care cităm:

“Drumeţule mut,

Drumeţule surd,

Drumeţule orb,

Spune-mi povestea

Cu caii înaripaţi şi zâne.

…………………….

Şi pentru că

Nu te pot opri locului mergi mai departe,

Drumeţule orb ,

Drumeţule surd,

Drumeţule mut.”

Orb fiind, creatorul trebuie să vadă, neauzind el trebuie să ştie sunete, neputând glăsui obişnuit eul trebuie să găsească soluţii pentru a transmite mesaje “… cu cai înaripaţi şi zâne” fără a pune piedici în calea aspiraţiilor, a viselor şi marilor idealuri pe care omul le poate avea şi ca o dublură a dorului de fiinţa dragă inimii care îi provoacă suferinţă şi nu dă semne de milă.

“Tu dormi când dimineaţa sună-n bucium

Cântându-şi simfoniile de iarbă

Iar eu lăcaşuri sunt de zbucium

Şi dorul tău nu vrea să mă absoarbă.

…………………………………….

Tristeţea ta nu-i plânsul Cleopatrei,

Durerea mea nu-i încă drum deschis

Pierdut-am stelele la joc de carte

Şi buzele-mi şoptesc acelaşi vis.”

(Tristeţe pentru somnul tău)

Comunicarea desăvârşită a poetului este cea cu natura. În postura sa de drumeţ care trece râurile pentru a putea curge asemeni viselor, parcurge căi neumblate care trec pe unde nu te aştepţi pentru a-şi scălda ochii în nisipuri grele de taine autorul, capabil de actul marii creaţii, se contopeşte cu natura în modul cel mai firesc cu putinţă fiindcă şi lui “… îi cresc din ochi cărări de iarbă” iar în acest spaţiu mirific el este dispus să se despartă şi de iubită din versurile care urmează dintr-un alt reuşit poem care nu poartă titlu pentru a lăsa în voie imaginaţia celui care îl citeşte:

“Iubito, eu rămâne-voi aici,

Între aceşti munţi,

Care găzduiesc veacurile în granitul lor,

În aceste văi,

Care se bucură când le vizitează primăvara,

În desişul acestor păduri

Care, resemnat ne reşoptesc

Pe fiecare dintre noi.

Iubito, eu rămâne-voi aici,

Unde sălciile se îndrăgostesc de oglinzile lacurilor,

Unde fetele îşi împletesc primăvara în cosiţe,

Aici, unde deasupra leagănului,

Mama fredonează cântecul de leagăn,

Aici, unde am găsit îngropat în pământ

Pragul părintesc.”

În sânul fermecătoarei naturi poetul nu uită de tot şi de toate chiar dacă este tentat a se contopi până la irosire şi îşi aminteşte de mama ce-i cânta în chip unic deasupra leagănului făcut din lemn ca şi pragul părintesc. Prin aceste elemente simbolice autorul creionează foarte discret spaţiul natal.

Matur şi stăpân pe uneltele sale în a doua sa carte de versuri Myhailo Nebeleac doar în aparenţă se pare că nu şi-a schimbat scriitura. Poetul nu şi-a ordonat creaţiile sistematic însă în “Neliniştea primăverii” nu se întâlnesc încercări sau piese întregi realizate după modelele valoroase din toate spaţiile lirice pe care le poate frecventa ca simplu cititor sau de care poate fi ispitit din diverse cauze. Poetul nu mai scrie având ca model texte “la modă” ca în anii debutului când tânărul absolvent de filologie, ca şi întreaga sa generaţie lirică, ’70, era cucerit de modelul Blaga. Dacă în “Fântânile ochilor mei” autorul consideră important actul de creaţie în sine şi nu forma sau estetica creaţiilor sale, în “Neliniştea primăverii” şi în mod special în poeziile scrise în plină libertate, cele scrise după 1990, poetul se foloseşte în toată ştiinţa lui de a scrie şi în special de bogăţia poeticii clasice.

Creatorul nu îşi face un program estetic scrie în continuare tot ascultând glasul inimii dar într-un stil ce putem afirma că-l defineşte, cu grijă faţă de rime, ritmuri, tonalitate, iar mesajul este perceptibil direct, fără nici un intermediar. Metodele de lucru, destul de greu de definit, ridică poezia lui Myhailo Nebeleac la înălţimea măiestriei prin care în arta cuvântului se depăşeşte prozodia tradiţională fixă.

Iubita destul de platonică din cartea de debut, rod al anilor de tinereţe portretizată într-o viziune idilică în stil declarativ dar nu ieftin, fiindcă creatorul este talentat, fiind rezultatul frământărilor ce au ca deziderat cunoaşterea lumii înconjurătoare şi autocunoaşterea, neocolindu-se nici întrebările spinoase sau dureroase, devine în creaţiile de maturitate fiinţă palpabilă, trup din carne şi oase cu chip ispititor aşa cum trebuie să fie orice femeie adevărată pentru un bărbat veritabil:

“Frumoasa mea, vreau mâna ta să-mi dai,

Întinde-o-ncet, cu grijă către mine,

Vreau pulsul tău să ţi-l reglez cu-al meu,

Întinde-o, hai, să nu-ţi fie ruşine.

……………………………………

Frumoasa mea, vreau mâna ta să-mi dai.

Cu gând înalt de grâu şi de secară,

Cu prunci voinici de Anul Nou născuţi

În vis frumos de mamă şi de ţară.”

Maturitatea poetului este evidentă dar, ca şi în tinereţe, şi ca mereu atunci când iubirea nu este împărtăşită, lumea nu îl înţelege pe poet şi, temându-se parcă de sentimentele ei strâmbe, bazate pe aparenţe care înşeală, omul care iubeşte şi scrie se resemnează şi în acelaşi poem, în final se adresează astfel femeii iubite:

“Frumoasa mea, tu iartă-mă acum,

E timpul mâna să ţi-o iei din mân,ă

Prevăd zăpezi umbrite de mult fum,

Nemernicele vremuri ne amână…”

Peste acest nivel liric şi estetic nu s-a scris poezie de dragoste în literatura de expresie ucraineană din România şi puţini sunt şi poeţii din lirica românească care să fi scris atât de frumos de simplu şi curat despre iubirea pe care o trăiesc plenar, fie în imaginaţie, doar marii creatori, din orice spaţiu al artei ar veni ei.

Fântâna, ca simbol, revine în poezia lui Myhailo Nebeleac şi după a doua carte de versuri dar acesta este tratat ca de un maestru nu ca de un ucenic în ale scrisului.

“Mi-e atâta sete, doamnă, că te vreau

Fântână-mprejmuită cu nuiele

În unduirea lacrimei să beau

Culori adânci din pulberi de lalele.”

(Ţipăt de teamă)

Dacă în poemul “Monolog”, vorbind cu iubita, poetul găseşte loc potrivit cuvintelor sfinte ”mamă” şi ”ţară”, fără a le diminua sau supraevalua încărcătura semantică, ceea ce dovedeşte măiestria celui care scrie în poemul ”Ţipăt de teamă”, din care am citat mai sus, cu aceeaşi pricepere şi atitudine responsabilă este folosit cuvântul “poet”.Precum eroul lui Eminescu din “Luceafărul” poetul împovărat de iubire pendulează între teluric şi astral, calitatea sa de poet fiind o taină cunoscută doar de el şi iubita sa.

“Izvoare-ntregi am să adun în jur

Cu ciripit de păsări laolaltă,

Nepribegind fragilul tău contur

În zborul meu spre steaua ta înaltă.

Numai adu-mi zâmbetu-napoi

Şi ocroteşte-mi florile-n grădină

Că sunt poet, ştim asta numai noi,

În firavul descântec de lumină.”

(Ţipăt de teamă)

Şirul exemplelor de poezie valoroasă din creaţia lui Myhailo Nebeleac ar putea continua dar ne oprim aici considerându-le edificatoare pe cele prezentate. Lecturându-se şi supunându-se analizei ultimele creaţii publicate de autor în tipărituri din judeţul Maramureş şi din România se va putea constanta că avem în faţă opera unui maestru al cuvântului, atât în limba maternă cât şi în graiul românesc în care s-a împlinit cărturăreşte. Pentru a limpezi lucrurile de care alţii se îndoiau cu ferma convingere că nu ne înşelăm ne vom încumeta în a afirma că scriitorul Myhailo Nebeleac este un poet de excepţie care a scris şi proză de bună calitate, în stil modern, abordând problemele dureroase ale omenirii cum este cea a războiului dar plăcerea de a filosofa şi tonalităţile elegiace ale trăirilor din romanele sale ne conving că autorul este în esenţă un poet care stăpâneşte bine arta cuvântului atunci când doreşte să comunice un mesaj.

Romanul “Lorana” (1974), al cărui statut de pionierat în literatura ucraineană din România este cunoscut, reprezintă povestea unui tânăr trăind o triplă dramă: a tatălui care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei, şi a unei boli incurabile, leucemia, care îl va duce către moarte. Povestea este complicată de romancier prin mai multe aspecte de viaţă dar mai ales prin privirea faptelor petrecute din perspectiva unei fete, a eroinei acestei proze de largă respiraţie lirică căreia criticul literar Marian Popa îi reproşează că “… unele pasaje cu filozofări general-umane constituie lungimi nefuncţionale”¹¹.

Tema războiului revine şi în a doua carte de proză a lui Myhailo Nebeleac, romanul “Aproapelui dragoste”(1978). Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea cărţii este acelaşi în care autorul a văzut lumina zilei, a trăit şi a apus înainte de vreme. Satul din naraţiune este aşezat între dealuri acoperite cu păduri, cu oameni asupriţi de viaţa grea pe care o duc, ce îşi câştigă pâinea cea de toate zilele muncind din greu dar efortul nu i-a mutilat moral şi spiritual, iubitori de dreptate, care resping tot ce duce la nedreptate socială şi vrajbă.

În lumea eroilor acestei opere epice dăinuie umbra unor eroi legendari în spaţiul maramureşean care musteşte de balade, legende şi poveşti legate de oamenii ţinutului. Eroii lui Myhailo Nebeleac sunt de profesii specifice spaţiului natal-oieri, lucrători la pădure şi agricultori, însufleţitori ai unor datini şi obiceiuri ce diferă foarte puţin de la o aşezare la alta chiar dacă satele Ţării Maramureşului sunt locuite de etnii diferite.

Prefaţatorul cărţii, Stelian Gruia¹², prezentând varianta în limba română a romanului este de părere că ”Prin densitatea epică şi ineditul situaţilor dramatice, romanul lui Myhailo Nebeleac se impune în scrisul ucrainean din ţara noastră ca o realizare de autentică valoare. Merită de asemenea cuvinte de laudă şi traducătoarea volumului, Liana Ivan-Ghilia, care reuşeşte să realizeze în româneşte un text pe măsura originalului. ”

Nu ştim cât de bine era scris romanul “Tristeţea marilor zăpezi” anunţat de autor în 1996, cât şi volumul de poeme “Nepermisele iubiri” anunţat în acelaşi an, dar cum am mai arătat, scriitorul a publicat mai multe texte dintre care, cel intitulat “Dor” pare a fi scris privind moartea cum s-ar privi pe sine într-o oglindă. Iată textul care nu poate fi scris decât de un autor autentic şi pe care citindu-l orice lector cade pe gânduri:

“Ne legănăm în dor de ducă

pe prispa visului de ieri,

privind uimiţi spre sticla rece

cum ning petalele de meri.

Şi ne-ntâlnim cu zei de iarbă

lângă clopotniţa din sat

când ne simţim sub tălpi ţărâna

din cei pe care I-am uitat.

Ne legănam în dor de ducă

pe prispa visului hoinar

apoi plecăm spre nu ştiu unde

privind spre lună tot mai rar.

Ne legănăm în sinea noastră

Curmând tăcerea unui joc

şi ne-ntristăm iubind stejarii

în care crucile se coc.”

(Dor)

Pornind în poezia şi scrisul său, de la cunoaşterea lumii spre autocunoaşterea sa Myhailo Nebeleac scrie punând întrebări tot mai dureroase, direct proporţionale, ca grad de dificultate, cu experienţa de viaţă dobândită de scriitor iar întrebările au menirea de a-l pune pe cititor în dileme şi să-l facă să înţeleagă că frumosul , în oricare ipostază îl întâlnim, este ceva preţios şi folositor.

Textele mustind de mesaje ale lui Myhailo Nebeleac se impun a fi reeditate şi difuzate pentru ca apoi cercetătorii să le facă cuvenita evaluare şi necesara decodare. Să sperăm că demersul nostru este un modest început.

NOTE

1. Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Brezovszki, Autori maramureşeni, Editura Umbria, Baia Mare, 2000, p.385.

2. Myhailo Mihailiuc, Cuvânt despre cuvânt, Editura Kriterion, 1983, p.

3. Agustin Cozmuţa, Profil liric Mihai Nebeleac, în: “Graiul Maramureşului”, vineri 26 ianuarie 1996, “…..in pregătire romanul Tristeţea marilor zăpezi şi volumul de poeme Nepermisele iubiri”.

4. Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, p.379.

5. ***Balada locului, poezie ucraineană din România, selecţie şi traduceri de Stelian Gruia, Editura Kriterion, 1975, p.117-145.

6. Stelian Gruia, Opera citată,p.117.

7. Myhailo Mihailiuc, Opera citată .

8. Myhailo Mihailiuc, Opera citată .

9. Augustin Cozmuţa, Opera citată .

10. Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Bezovszki, Opera citată

11. Marian Popa, opera citată, p.379.

12. Stelian Gruia, Prefaţă, la “Aproapelui dragoste” roman de Myhailo Nebeleac, Editura Kriterion, Bucureşti, 1987, p.7.