Mihai TRAISTA
SPOVEDANIE
Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită, prin fumul de ţigară,
păcate săvârşite, cu fapta sau, cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.
A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum, nărăvaş e gândul, ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.
Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa, cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera, mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.
Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala
de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii la Rona de Sus.
Aicea curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Essenin, puţin câte puţin
şi parcă te întreabă: “tu, tot mai scrii, poete?..”
Iar pentru toate acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.
ROB ŢIE
Miroase-n sat a pâine, a vin, şi a iubire...
Genunchiu-mi plec iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, şi rob, a cei frumos.
Un vers, prelins, ca fumul, mi se asterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, cea paşnică pesemne,
încârunţeşte versul şi iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot şi-n poeme.
Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec rob ţie, şi fără umilinţă.
Demult cu trista viaţă, eu, nu mai fac pariuri,
dar am să mor, într-o noapte, la propria-mi dorinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu