Mulțumesc de trecere și apreciere! E interesantă propunerea dumneavoastră, o accept deși cu mari emoții.
= .
| | Frumos,
simplu si clar. mi-a placut. observ totusi mici probleme in dialog, probabil stii de ele asa ca nu insist. astept si eu sa fac cunostinta cu prietena lui Maxim...
prietenos,
L.T. |
| = re
| | Sunt încântat de trecerea ta pe aici, mulțumesc pentru comentariu și trag nădejdea că nu te voi dezamăgi.
Cu adânc respect!
* * *
Maxim încă din primele zile de școală i-a convins pe toți că-i place cartea, iar la sfârșitul primului său an școlar a fost premiantul clasei. Maică-sa și frații săi nu mai puteau de bucurie și au hotărât că oricât le-ar fi de greu nu se vor lăsa până n-o să-l vadă pe Maxim om cu carte, adică domn, poate chiar învățător.
– Măcar cantonier de-ar fi, să ridice și să coboare bariera și tot nu se va chinuii corhănind buștenii prin păduri sau spărgând piatra prin carierere cum s-a chinuit tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! – se bucura Anna în fața învățătorului.
– Ce vorbiți?!... o contrazicea învățătorul Kramar, Maxim are înclinație spre învățătură și o minte sclipitoare, copilul acesta o să ajungă departe! O să ajungă mare om, numai să-l dați mai departe la școală, nu cumva să-l opriți acasă după ce termină clasa a patra.
Nu-l opriră. După ce Maxim termină a patra, însuși învățătorul Kramar îl duse la școala din Sighet, unde îl încredință în mâinile colegilor săi.
Maxim era deștept, harnic și ascultător, astfel se făcu iubit de către dascălii școlii orășenești chiar din primele zile, care deseori îl dădeau exemplu pentru întreaga clasă, ba câteodată și pentru întreaga școală spre deosebire de consăteanul său Iacob Klontz, care era greu de cap ca o sapă de lemn. Era o pacoste pe capul lui taică-său, care se cam săturase să tot ducă plocoane și să se roage ba de unul ba de altul ca să-l treacă clasa. Petru Klontz turba de furie când auzea cum îl laudă dascălii pe Maxim, iar pe loaza de fiu-său îl tot ponegreu și pedepseau pentru năzbâtiile pe care le făcea. Degeabă îl snopea în bătaie, degeaba îl lua cu binișorul ba se și ruga de el ca de Dumnezeu, lui Iacob pe o ureche îi intra și pe alta îi ieșea.
– Uită-te la Maxim Surduc, un coate goale îi chiorăie mațele de foame, dar e primul în clasă și tu, copil de gospodar nu poți trece clasa, până când să tot duc și să tot car ha?... Până când să mă umilesc în fața domnilor să te treacă clasa?... Pune mâna și învață că-ți rup șira spinării și o să te hrănesc în pat, măcar o să știu că nu o să mă mai faci de rușine! Eu te-am făcut, eu te omor!...
Odată întâlnindu-se cu mama lui Maxim, Petru Clontz începu s-o sfătuiască, s-o lămurească, chipurile că ea e văduvă și nu are cine s-o îndrume.
– Nu ai făcut bine Anna, nu trebuia să-ți trimiți băiatul la școală!
– De ce? – întrebă mirată Anna.
– Păi o să se destrăbăleze pe acolo și o să se întoarcă haimana de nu o să aibă folos nici Dumnezeu nici dracul de el, gospodar nu-l mai faci în veci!
– Dumneata nea Petre nu poți dormi de grija pruncului meu?... – râse ironic Anna. Mai bine ai sta treaz de grija pruncului tău, că eu slava Domnului încă nu am dat plocoane pentru ca al meu să treacă clasa, cum dai matale!
– Ia te uită la sărăntoaca! Prin burtă îi suflă vântul, nu are după ce bea apă și se ia la întrecere cu mine?... Cu mine te pui bă nenorocito!?... Cu mine cel mai înstărit gospodar din sat... urla, făcând spume la gură Klontz, păi eu te cumpăr cu tot neamul tău de sărăntoci nenorociți!
Anna nu-i răspunse ci plecă rușinată cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul mai amar ca pelinul.
Despre această întâlnire află și Ion, fiul cel mare al Annei și când îl întâlni pe Klontz la cârciuma lui Duvid îi șterse două palme, de-l culeseră oamenii de pe jos.
– Bagă bine la cap nea Petre, acuma te-am lovit de față cu oamenii, altădată, dacă te mai legi de mama, o să te prind singur și te omor sau îți aprind casa! Așa să știi! – îl amenință Ion.
A doua zi Ion fu chemat la jandarmerie.
– De ce l-ai bătut pe domnul Petru Klontz?! – strigă la el jandarmul.
– Poate l-am bătut, poate nu l-am bătut, răspunse liniștit Ion.
– Cum vine asta poate l-ai bătut, poate nu, mie răspunde-mi clar l-ai bătut sau nu?...
– Pai dacă domnul Klontz are martori că l-am bătut, înseamnă că l-am bătut, dacă nu are, poate l-a bătut altcineva și dă vina pe mine.
– Dumneavoastră Domnule Klontz, sunteți sigur că el v-a lovit? – întrebă jandarmul dezorientat de cuvintele lui Ion.
– Cum să nu fiu sigur? – se miră Klontz. Păi el m-a lovit la cârciuma lui Duvid, erau de față vreo opt-nouă oameni, unii chiar m-au ajutat să mă ridic de jos! – răspunse enervat.
– Atunci veniți mâine cu doi, trei martori și o să-i arăt eu lui Ion Surduc unde ierneză racii! – amenință plutonierul de jandarmi.
– Aduc, mâine aduc martori, pe toți îi aduc nu doi, trei, ci pe toți!
Klontz nu reuși să aducă nici un martor, deoarece oamenii nu vroiau să se bage, nu atât de frica lui Ion, cât din antipatia pe care i-o purtau celui mai înstărit gospodar din sat.
Asta îl sperie un pic pe Klontz și de atunci nu se mai legă de Anna, cu toate că se jurase în sufletul său, că odată și odată tot îi va plăti familiei Surduc rușinea prin care trecuse.
* * *
– Unde te las? îl întrebă Andrei pe Maxim, când ajunseră în oraș.
– Orinde, unde te oprești și tu! Trebuie să trec pe la o cunoștință, iar pe urmă trec pe la spitalul orășenesc să mă interesez dacă pot face practica la ei.
– Spune-mi unde să te aștept, sau poate te întorci acasă cu trenul?
– Nu, nu mă aștepta! Mă voi întoarce mâine, dacă nu chiar poimâine, am mai multe de rezolvat.
Andrei băgă mâna în chimir de unde scoase câteva bancnote împăturite și îi
întinse lui Maxim.
– Ia-i, o să-ți prindă bine!
– Nu trebuie Andrei! – încercă să-l refuze amabil Maxim.
– Ia-i te rog, că eu pentru tine i-am ținut! – spuse aproape rugător Andrei.
– Îți mulțumesc Andrei! Îți mulțumesc foarte mult!
– E, fii pe pace!... – dădu din mână Andrei.
– Ei, atunci la revedere!
– La buna vedere! – îi întinse mâna Andrei.
Maxim se îndreptă spre centrul orașului, iar Andrei rămase mult timp cu privirea ațintită în urma lui. Deodată simți cum o mare bucurie amestecată cu căldură îi învăluie sufletul. Deodată se simți mândru că Maxim e fratele său, îi venea să îl ajungă din urmă și să strige în gura mare pe străzile orașului ”Îl vedeți pe acest frumos tânăr? Este fratele meu! Maxim Surduc, student la medicină și în curând va fi un doctor renumit, poate profesor. Da acesta e fratele meu așa să știți!”
”Cu ei o să vină și prietena mea... E fiica renumitului profesor doctor Stănescu, vine împreună cu el”... zâmbi fericit Andrei aducându-și deodată aminte de vorbele lui Maxim ”Deocamdată nu e logodnica mea...” Așa a spus Maxim, dar va fi cu siguranță va fi, de asta Andrei era sigur, altfel de ce ar fi venit fata renumitului profesor doctor Stănescu să-și piardă timpul prin munții Maramureșului, dacă nu de dragul lui Maxim? Maxim va ajunge mare om, asta o spunea întotdeauna și învățătorul Kramar.
După ce Maxim dispăru din raza vizuală a lui Andrei, amestecându-se cu alți trecători, acestă deshămă iapa, aruncă în fața ei puțin fân și o bătu prietenește pe crupă.
– Așa drăguță! Ospătează-te tu puțin aici, că eu mă duc în treburile mele.
* * *
Andrei a stat slugă la evreul Laib până s-a dus în armată. Imediat după jurământ l-au repartizat la atelierul de tâmplărie al unității, unde în doi ani a învățat meserie, iar când s-a lăsat la vatră deja era un tâmplar foarte bun.
Întors acasă s-a apucat de muncă. La început, ce-i drept nu prea avea comenzi... câte un sicriu, rar și acela la jumătatea prețului cerut de Vasile Hrobar, tâmplarul satului, dar când oamenii s-au convins că Andrei se pricepe întradevăr la tâmplărie, ba pe deasupra lucrează mai ieftin decât celălalt tâmplar au început să comande la el ferestre, uși, scaune, mese, dulapuri, lăzi de zestre și alte obiecte necesare unei gospodării. În ciuda faptului că lucra ieftin, câștiga destul de bine iar acum venise la Sighet să cumpere cuie, balamale clei și altele necesare tâmplăriei.
După ce încărcă în căruță lucrurile cumpărate, Andrei se duse pe strada Evreiească și intră în magazinul de băuturi fine, de unde cumpără trei sticle de vin unguresc de Tokay, o sticlă de lichior de piersici, o sticlă de coniac albanez și un kilogram de cafea măcinată.
– Nu o să-l facem noi de rușine pe Maxim... se bucura ca un copil Andrei de cele cumpărate.
Întors acasă Andrei a ascuns sticlele în atelier pentru a-i face o surpriză lui Maxim, când o să vină musafirii de la Cluj.
”Cu ei o să vină și prietena mea... E fiica renumitului profesor doctor Stănescu, vine împreună cu el” își aduse aminte Andrei de cuvintele fratelui său. Cu câtă bucurie a vorbit despre ea, asta înseamnă că o va lua de nevastă, ei și atunci Maxim va fi ginerele marelui profesor doctor Stănescu! Andrei era sigur de asta cu toate că Maxim îi spuse că deocamdată nu e logodnica lui, dar va fi... cu siguranță va fi!
Comentariile membrilor: = semn
| | De obicei cititorul de proză se plânge de lungimea textelor postate. Aici nu e cazul. Dimpotrivă, cel puțin acesta, le-am parcurs și pe cela dinainte, mi se pare prea scurt. Dar poate face parte din strategia de prezentare a romanului.
Titlul m-a incitat, sunt curios de ce l-ați ales. De aceea voi urmării episoadele care vor urma.
Doru Emanuel |
* * *
Când peste două zile Maxim s-a întors din oraș, era mai, mai să treacă pe lângă casa lor nerecunoscând-o. Cum era s-o recunoască dacă doar cu două zile în urmă avea pereții prăfuiți, zgârâiați pe ici colo și decojiți de căldura soarelui, iar acum era zugrăvită într-un albastru liniștit și senin ca cerul unei dimineți dintr-o zi de sărbătoare. Ferestrele și ușa erau proaspăt vopsite, curtea curată, toate puse la locul lor, iarba și buruienile cosite, iar trunchiurile celor doi cireși erau văruite în alb. Totul arăta minunat ca într-un tablou pictat de un pictor talentat.
Intrând în casă întâlni aceeași ordine și curățenie, de parcă era ajunul sfintelor Sărbători de Paște, când se face curățenie generală. Podelele proaspăt vopsite luceau în lumina soarelui revărsată din belșug prin ferestrele mari, paturile erau așternute cu pleduri înflorite, țesute de mâinile harnice ale mamei și surorii sale, iar scaunele, lavița, masa și chiar dulapurile erau noi. Era frumos și mirosea a busuioc și flori de câmp.
– Ce-i cu pregătirile astea, se apropie vreo sărbătoare și eu nu știu? o întrebă Maxim pe soră-sa.
– Nu, nu e nici o sărbătoare, zâmbi șiret Mărioara.
– Atunci aștepți pețitori?
– Or veni ei pețitorii, numai că nu pentru mine... îi făcu cu ochiul.
În casă intră Andrei cu un scaun nou în mână.
– Ce zici, îți place? îl întrebă pe Maxim.
– Nu trebuia să vă deranjați!
– E... fii pe pace, nu e nici un deranj... dădu din mână Andrei.
– Măcar așa ne-am ales cu dulapurile, masa și cu celălalte lucruri noi, că altfel Dumnezeu Sfântul știe când ar fi făcut și pentru noi?... Pentru toți oamenii din sat face, ba mai vin din Coștiui și din Valea Porcului dar pentru noi... de când îl tot bat la cap și el tot promite ca-n zicătoarea aceea – mi-a promis boierul cojoc și mi-e cald de numai pot – acum nu mai putea da înapoi, spuse Anna intrând în casă.
– Dar mai e o zicătoare mamă, care zice că potcovarul umblă cu calul nepotcovit... râse Andrei.
– Nu trebuia Andrei! Ai făcut aceste lucruri pentru alții... ce faci dacă vin după ele.
– E, fii pe pace!... Am scânduri uscate, într-o săptămână fac alte dulapuri, iar mese și scaune am întotdeauna gata făcute.
– Vă mulțumesc foarte mult! spuse emoționat Maxim.
– E, fii pe pace!...dădu din mână Andrei.
* * *
Nu numai în casa Annei Surduc toți se pregăteau pentru a primi cum se cuvine musafirii din Cluj, ci și acasă La Petru Klontz, care dorea să-i primească ”boierește”, cum îi plăcea lui să spună. A năimit-o pe Maria Korjeva, cea mai renumită socăciță care pregătea mâncarea pentru toate nunțile, botezurile și alte evenimente din viața satului să pregătească ospățul pentru care tăiase un tăuraș de șase luni, cinci găini și un purcel de lapte. Ba mai chemase și lăutarii din Bocicoiul Mare, că ăștia de la noi nu știu decât ”Hopa tropa pe podele” dar muzicanții din Bocicoi știu să cânte Ceardaș, Polca, Mazurca și Vals, exact ceea ce le trebuie unor domni, că doar n-o să țopăie fata profesorului Stănescu din Cluj ”țupa-țupa Văsăli” ca o căpriță, cum țopăie fetele noastre. O să le pregătească un banchet, de o să-l țină minte cât or trăi. Duminică dimineața se vor duce la vânătoare, iar seara vor benchetuii până a doua zi să se simtă bine profesorii, dar mai ales acest Stănescu, de care depinde viitorul fiului său. Viitorul domnului doctor, Iacob Klontz.
O să vorbescă personal cu profesorul Stănescu, la un pahar de pălincă de prună cu mărjele, oamenii devin blânzi ca mieii, buni și darnici ca ”bunul samaritean”, atunci poți vorbi cu ei orice și ei îți promit totul, iar un om de talia lui Stănescu după ce promite... Atât, să-i promită, că pe urmă el știe ce și cum trebuie făcut. Nu odată sau de două ori rezolvase el prin această metodă treburi care păreau imposibil de rezolvat și obținuse lucruri ce păreau imposibil de obținut. Era sigur că va reuși, ba mai mult de atât spera să împingă lucrurile mai departe: profesorul Stănescu avea o fată, careia după cum îi povestise papă-lapte de fiul său, i se cam aprinseră călcâiele după Maxim Surduc. Da oare se poate pune un biet coate-goale cu fiul său, cu fiul celui mai înstărit gospodar aproape, sau sau dacă nu chiar boierul satului? Da de unde?... Nu poate! O să-și dea seama profesorul Stănescu cine e tatăl lui Iacob Klontz după ce o să-i vadă casa, acareturile, prisaca și moșiile. O pereche mai potrivită pentru fiică-sa nu va găsi nci la Cluj. Profesorul îl va ajuta pe Iacob să-și ia examenele, pe urmă îl va face asistentul său, iar calicul de Maxim, probabil o să fie doctor la Coștiui unde o să vindece gușele unguroiacelor bătrâne.
Nici nu mai vroia să audă de acest Maxim Surduc, care de câțiva ani buni îi stătea ca o sulă în coastă. Încă de când era împreună cu fiul său în clasa întâi, de atunci începuse să-l enerveze, când învățătorul Kramar îl lăuda în fața părinților, ba chiar odată a avut nesimțirea să-i spună verde în față: ”Uitați-vă la Maxim Surduc – un copil sărac, orfan de tată și crescut ca vai de capul lui, nu are nici a zecea parte din condițiile pe care le are băiatul dumneavoastră dar învață cu mult mai bine!”. Dar pe urmă, când umblau la școala din Sighet... Doamne Dumnezeule! La fiecare ședință cu părinții, pe Maxim toți îl ridicau în slăvi, iar pe fiul său tot îl mustrau și-l ponegreau, ba pentru una, ba pentru alta. De câte ori îi lua obrazul foc... de câte ori era să intre în pământ de rușine pentru fiul său... numai Dumnezeu Sfântul știe. Și dacă ar fi numai atât. Dar cât a trebuit să se roage de profesori... câte plocoane a trebuit să ducă la fiecare sfârșit de an, numai să-l treacă pe Iacob și colac peste pupăză a fost lovit și umilit în fața oamenilor, la cârciuma lui Duvid de către Ion, fratele lui Maxim și nimeni nu vroia să depună mărturie împotriva nemernicului și astfel a rămas nepedepsit de către jandarmi.
Dar el, Petru Klontz nu uită și nici nu iartă, odată și odată va sosi ziua socotelilor cu toți ai lui Surduc... Nu i-a ajuns sărăntocului să rămână învățător, după ce a terminat școala la Sighet?... Nu i-a ajuns ai?... Trebuia să meargă la Cluj să se facă medic ca și Iacob?... Păi cu Iacob se pune el? Precista mamii lui de calic!...
* * *
În dimineața acelei multașteptate zile de sâmbătă, când urmau să sosească musafirii din Cluj, trenulețul care aparținea Căilor Ferate Forestiere, mai bine spus mocănița nu circula pe ruta Ocna Șugătag – Sighetu Marmației – Coștiui, astfel că Maxim împreună cu fratele său Andrei înhămară iapa și porniră spre Sighet cu căruța.
Când se apropiau de oraș, pe lângă ei trecură în goană două trăsuri.
Prima era condusă de însuși Petru Klontz, lângă care stătea fiul său Iacob, iar pe a doua, împrumutată pentru aceast eveniment de la notarul Cicea, o conducea Dumitru Iufurko, care de ani buni îl slujea credincios pe Klontz.
– Uite cu ce mărțoagă se duce mămăligarul să-și întâmpine musafirii! Ha-ha-ha!... râse cu furie Petru Clontz, în loc de ”bună dimineața!”.
Maxim nu-i răspunse, doar oftă din greu, iar Andrei plezni nervos cu biciul deasupra spinării iepei sale, îndemnând-o să o ia la trap, dar Maxim îl liniști:
– Nu e nici o grabă, trenul sosește abia după ora opt, avem timp berechet.
– Atunci nu e nici o grabă, slăbi hățurile Andrei.
Tot restul drumului frații nu schimbară o vorbă între ei, doar când au intrat pe strada gării Andrei îl întrebă pe Maxim:
– Crezi că se va urca cineva în căruța noastră dacă Klontz a venit cu două trăsuri?
– Asta vom afla la întoarcere, zâmbi trist Maxim.
Când Andrei opri căruța lângă trăsurile cu care venise Klontz, trenul care venea din Cluj tocmai intra în gară.
– Așteaptă-mă aici! spuse Maxim sărind peste loitra căruței și dispăru în mulțimea forfotândă ce aștepta venirea trenului.
Din vagonul de clasa întâia au coborât profesorii Zamfir Lupu și Andrei Stănescu împreună cu studenții Sorin Bota și Filimon Rusu, colegii lui Maxim și Iacob. Maxim privea cu răsuflarea tăiată, așteptând să apară în ușa vagonului Beatrice, fiica profesorului Stănescu. ”Oare nu a venit?” îi trecu dureros prin minte. Nu, nu se poate! Fusese chiar ideia ei. Ea l-a rugat ca să-l invite pe tatăl ei împreună cu ”suita sa de vânătoare” din care făceau parte profesorul Lupu și cei doi studenți. Știindu-și tatăl vânător înrăit, Beatrice era sigură că nu va putea rezista ispitei de a vâna mistreți prin Munții Maramureșului.
Deodată, în ușă apăru Beatrice cu pălăria ei de cawboy, pe care o purta când mergea în excursii cu Maxim.
– Beatrice! strigă fericit Maxim și alergă spre ușa vagonului, dar îndată se opri rușinat de privirea veselă a profesorului Stănescu.
– Bine ați venit! îi salută timid.
– Hai, hai îmbrățișează-o pe Beatrice, se vede de la o poștă că ești mai bucuros de venirea ei decât de a noastră, râse profesorul.
Beatrice sări bucuroasă de gâtul lui Maxim și-l pupă pe amândoi obraji.
– Așa, acum poți să dai mâna și cu noi, continua să glumescă profesorul Stănescu.
Până Maxim dădu mâna cu profesorii și colegii săi, bătrânul Klontz împreună cu fiul său duseră toate bagajele la trăsurile lor și pe urmă se întoarseră după musafiri, mai bine spus după profesorul Stănescu care-i interesa mai mult.
– Vă rog stimate domn profesor... noi am venit cu două trăsuri, se înclină adânc Petru Klontz în fața profesorului Stănescu.
– Și tu Maxime cu ce ai venit? întrebă profesorul.
– Eu am venit cu căruța fratelui meu, e și el aici lângă căruță, știți astăzi nu circulă trenul se repară calea ferată...
– Nici o problemă, vom merge cu voi, cu căruța.
– Păi se poate domnule profesor să mergeți cu căruța?... Eu am două trăsuri... eu v-am așteptat!... spuse aproape plângând bătrânul Clontz.
– Și Maxim ne-a așteptat, a venit cu fratele său înaintea noastră, răspunse scurt profesorul.
– Cu mârțoaga lor, vă ia trei ore să ajungeți în Rona, pe când cu mine nici o oră și...
– Cu atât mai bine! îl întrerupse profesorul. Vom avea timp să ne bucurăm de aceste minunate priveliști.
– Sigur, sigur! Vom merge la pas, o să vă arăt totul, poftiți la trăsură domnule profesor!... Poftiți vă rog!... Eu v-am așteptat, cu două trăsuri v-am așteptat! nu se lăsa Klontz.
– Haideți să nu ne certăm! Dacă tot ați venit cu două trăsuri o să mergă cu dumneavostră domnul profesor Lupu împreună cu Sorin și Filimon, colegii lui Iacob, iar eu cu fiica mea o să mergem cu Maxim! hotărî profesorul și porni spre căruța lui Andrei.
– Dar domnule profesor... încercă să mai spună ceva Petru Klontz, însă profesorul se prefăcu că nu-l aude.
– Dânsul e fratele tău? îl întrebă pe Maxim, când ajunseră la căruță.
– Da e fratele meu, răspunse Maxim.
– Bună ziua! Eu sunt Andrei, se prezentă acesta.
– Încântat de cunoștință și eu sunt tot Andrei, iar domnișoara e fiica mea Beatrice, colega fratelui tău și al lui Iacob Klontz.
Până Maxim împreună cu profesorul Stănescu așezară bagajele în căruță, Beatrice s-a cocoțat lângă Andrei pe scândura așezată între loitrele căruței.
– Vă rog să mă învățați și pe mine cum se conduce căruța! îl rugă pe Andrei.
– Nu e mare lucru, țineți hățurile în mâini și din când în când scuturați-le să nu uite iapa că-i înhămată la căruță, râse Andrei.
Andrei strânse fânul din căruță și-l acoperi cu o pătură, astfel să stea comod împreună cu profesorul.
* * * Bătrânul Petre Klontz turba de furie. Se plimba ca un lup prins în cușcă negăsindu-și locul, scuipa printre dinți și înjura încontinuu:
– Paștele mamii lui de mămăligar zdrențăros!... O să plătească el pentru asta!... Cu vârf și îndesat... cu viața o să plătească!... Toți cei din familia Surduc o să plătescă pentru tot ce mi-au făcut!... Cu mine se pun ei?... Cu mine, cel mai înstărit gospodar din sat?... Le arăt eu lor!...
– Ce-i cu tine bărbate?... De ce nu intri în casă?... Nu e frumos să lași musafirii în casă și tu să ieși afară, îl mustră nevastă-sa.
– Acolo-i boul de fiu-tău, sunt musafirii lui!
– Apoi măi bărbate tu ești gazda casei! Hai că musafirii întreabă de tine.
– Dă-i în mă-sa de musafiri! Aștia-s musafiri?... Anafura mamii lor de bețivi, s-au îmbătat deja ca porcii și urlă, iar profesorul Stănescu s-a dus la calici în loc să vină la mine, crucea cui i-a închinat de mămăligari împuțiți, lovi cu putere în găleata goală din care Dumitru adăpa caii.
– Ce-i cu tine Petre? Șezi blând că ne faci de rușine față de...
– Leagă cățeaua muiere și intră în casă până ți-e bine!
Femeia tăcu și intră în casă, unde studenții înveseliți de pălincă au început să cânte, iar profesorul Lupu le ținea isonul, iar Iacob răgea din când în când ca un măgar «I-i-i... măi Ghio!...», nici că-i păsa că profesorul Stănescu, de care depindea viitorul său se dusese la Maxim Surduc în loc să vină la ei.
– Uite pentru cine m-am pregătit eu! scuipă nervos bătrânul Klontz. Am făcut din căcat bici!
«Pe-e-e uli-i-i-ța-a-a mâ-â-ândri-i-ii-n su-u-us», se auzi din casă vocea lui Iacob.
– Bine îți mai e fiule! Ce-ți pasă? Behăi ca un berbec și lași totul în seama mea... șopti de data asta Petru și intră-n casă.
– Domnilor, haideți să bem și să ne veselim, spuse luând un pahar de pălincă și închinând cu profesorul Lupu, îl dădu peste cap.
– Vă place la noi domnule profesor? îl întrebă pe Lupu așezânduse lîngă el, cu toate că știa foarte bine de la fiul să că acesta nu-l poate ajuta cu nimic și că totul depinde de profesorul Stănescu, care s-a dus la dracu’n praznic, dar încă nu-i pierdut nimic! După masă se va duce la ei, se va umili și va intra în casa sărăntocilor, va face pe dracu-n patru și tot va vorbi cu profesorul Stănescu.
«Petru Klontz nu se dă bătut cu una cu două!», șopti și turnă pălincă în pahare.
* * *
Cu totul altă atmosferă domnea în casa Annei Surduc, care spre deosebire de bătrânul Klontz nu-și găsea locul de bucurie.
La început, înainte de sosirea musafirilor era foarte îngrijorată. I se cuibărise în suflet o frică de nedescris care parcă o sugruma și nu o lăsa să respire. Spera din tot sufletul că musafirii din Cluj se vor opri la Klontz, dar Maxim i-a dat de înțeles că profesorul Stănescu cu fiică-sa s-ar putea să vină la ei.
– Vai de mine și de mine! șoptea învârtinduse prin casă. Ce o să mă fac eu cu așa domni, cum să vorbesc cu ei, cum să mă comport să nu-l fac de rușine pe Maxim? Mai bine s-ar opri la Klontz!
Când Andrei opri căruța și strigă la Mărioara să deschidă poarta, Annei începură să-i tremure mâinile și picioarele.
– Doamne Dumnezeule!... Au venit!... Ce mă fac eu acum? șoptea Anna de parcă își rostea rugăciunile.
– Bună ziua! Bucuroși de oaspeți? o salută profesurul sărind sprinten din căruță și întinzîndu-i mâna.
– Cum să nu fim bucuroși de așa oaspeți?! răspunse Anna aplecânduse să-i sărute mâna.
– Ei da se poate?... Eu nu-s Vlădică, își trase mâna profesorul. Noi s-ar putea să fim cuscri și dumneata îmi pupi mâna? râse cu poftă profesorul, dar văzând-o pe Anna atât de speriată adaugă:
– Am glumit, dar nu m-aș da în lături de la așa ginere.
Vorbele profesorului o liniștiră pe Anna, răsuflă ușurată și îi pofti în casă.
”Ia te uită ce domn mare și vorbește de parcă ar fi un om de-al nostru din sat”, gândi Anna.
– Eu m-am născut într-o familie de țărani, parcă îi ghicise gândurile profesorul. Și am crescut în sărăcie, fără tată, la fel ca și copiii dumitale. Maxim mi-a vorbit despre familia voastră.
După două păhărele de pălincă profesorul Stănescu mâncă cu mare poftă. Tocănița de ied cu mămăliguță caldă îi plăcu mai mult decât celelalte mâncăruri pe care le punea pe masă Anna împreună cu Mărioara. Beatrice nu a băut pălincă, dar Andrei o servi cu un păhărel de lichior de piersici și pe urmă aduse și sticla de coniac și una de vin de Tokay.
– Oho-ho-ho! se miră sincer profesorul. Nici în restaurantele de lux nu găsești băuturi mai fine.
– Avem și cafea, întinse Andrei lui Maxim pachetul de cafea măcinată. Poate o fierbi tu Maxime că noi nu ne pricepem la așa ceva.
Maxim se uită cu dragoste la fratele său și ochii i se umplură de lacrimi. Neputând să se stăpânească se apropie de el și-l îmbrățișă.
– Îți mulțumesc Andrei!
–E, fii pe pace!... dădu din mână Andrei.
Mișcat de cele văzute, ochii profesorului Stănescu se umplură de lacrimi.
* * *
Aproape spre seară, lăsând la o parte mândria, Petru Klontz se duse acasă la Anna Surduc să-l invite pe profesorul Stănescu la el, chipurile să vorbească despre organizarea vănâtorii la care urma să meargă a doua zi.
–După ce Dumitru Iufurko plecă cu trăsura împreună cu profesorul Stănescu, Petru Klontz nu avea nici un chef să-l conducă până la casa Annei Surduc, iar profesorul Lupu, studenții și toți cei ai casei se culcară, bătrânul ieși în curte și se așeză pe jgeabul de lângă fântână așteptând întoarcerea lui Dumitru. Ei atunci să mergem! spuse profesorul și-l întrebă pe Maxim dacă vine și el până la Klontz.
– Pe mine vă rog să mă scuzați, dar vreau să-l ajut pe Andrei că nu-și mai vede capul de treabă, se scuză Maxim.
Andrei nu avea nici o treabă la care să-l ajute, dar știa bine că Petru Klontz nu ar fi încântat dacă ar fi mers acasă la el.
– Nici eu nu merg papa! spuse hotărâtă Beatrice.
– Cum așa? sări ca ars Klontz. Dar se poate să nu veniți domnișoară?... Nu e departe.
– Nu vrei să te preumbli puțin pe ulița satului? o întrebă profesorul.
– Nu mă simt bine papa, mă doare capul. Vă rog să mă scuzați, se întoarse către Klontz, mâine seară promit că voi veni.
– Da, da, mâine seară musai să veniți căci vom face bal vânătoresc, vor veni muzicanți din Bocicoi, o să vă placă, sigur o să vă placă.
– Nu trebuia să vă deranjați într-atât și apoi nu vom putea sta mult deoarece luni dimineață trebuie să plecăm, spuse profesorul.
– Vai de mine!... Da se poate, cum să plecați așa repede?... – se sperie Klontz. Da mai stați măcar încă două, trei zile!
– Cu mare plăcere am rămâne încă pentru câteva zile, dar trebuie să fim luni la Cluj, atât eu cât și profesorul Lupu. Tinerii dacă vor nu au decât să mai rămână.
După ce o sfătui pe Beatrice că ar fi mai bine să iasă un pic în curte la aer curat, decât să ia tablete pentru durerea de cap, profesorul plecă împreună cu Klontz.
Beatrice ieși în grădină și se așeză pe iarba proaspăt cosită.
– Vai de mine duduiță! Nu vă așezați direct pe iarbă, stați că vă aștern ceva, spuse Mărioara și fugi să-i aducă o pătură.
– Te rog să-mi spui pe nume, Beatrice, nu e așa greu.
– Nu pot duduiță, spuse rușinată Mărioara.
– Atunci dacă nu poți să-mi pronunți numele, spune-mi tu.
– Nu, nu ați înțeles duduiță, eu pot să rostesc numele dumitale, care e foarte frumos, dar nu-mi permit să vă tutuiesc.
– De ce nu poți? se miră Beatrice.
– Nu știu, nu pot și gata! Vă rog să nu-mi cereți asta, o rugă Mărioara și intră-n casă.
Văzând-o pe Beatrice stând în grădină, Maxim se apropie de ea.
– De ce ai refuzat să mergi la Klontz? o întrebă.
– Dar tu?...
– Familiile noastre se dușmănesc de foarte mulți ani, e o poveste mai veche, oftă Maxim.
– Dușmanii prietenului meu sunt și dușmanii mei! spuse mai mult în serios decât în glumă Beatrice.
Maxim se așeză pe pătură lângă ea, iar Beatrice își înclină capul pe umărul lui. După o prelungă tăcere ea îl întrebă:
– Spune-mi te rog dacă în copilărie ai fost vreodată îndrăgostit?
– Poate am fost, nu-mi aduc aminte, dar tu?
– Da. Când aveam vreo opt, nouă ani m-am îndrăgostit de poștașul care-i aducea lui papa ziarele. Era un flăcău frumos, înalt, cu părul negru și creț și ochii îi avea negri, dar cel mai mult mi-a plăcut mustața lui. Avea o mustață frumoasă răsucită în sus cum purtau husarii.
– Și de ce nu mi-ai spus asta până acum?
– Pentru că acum mi-am adus aminte! Iar ție la ce-ți folosea dacă știai mai demult.
– Păi îmi folosea, că mi-aș fi lăsat mustață răsucită în sus.
Râsul cristalin al Beatricei răsună în grădină ca un clopoțel îngeresc.
– Cât de mult te iubesc! îi șopti Maxim la ureche și o strânse puternic în brațe.
* * *
– Bată-l Dumnezeu sfântul, să-l bată! înjură cu voce tare. Însă nu știa nici el pe cine înjură... pe profesorul Stănescu, sau pe Maxim Surduc? Până la urmă îi era indiferent pe cine înjură. De un singur lucru era sigur și anume că nu-și va putea atinge scopul spre care râvnea cu atâta ardoare... înțelese că pierduse. Pierduse cum nu mai pierduse niciodată. Și în fața cui?... În fața unui calic mămăligar, în fața unui sărăntoc, căci asta era Maxim Surduc pentru el, un amărât de coate goale care nu se putea compara cu fiul său, fiul celui mai înstărit gospodar din sat.
”Nu pot să fac așa ceva domnule Klontz! Niciodată nu am făcut așa ceva... asta în primul rând, iar în al doilea rând, locul asistentului meu am hotărât să i-l propun lui Maxim Surduc, care este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul carierei mele de profesor. Vreau să fiu sincer cu dumneata: Iacob nu e băiat rău, dar el niciodată nu va ajunge un medic bun și asta nu e din vina lui, pur și simplu nu are chemarea necesară pentru a practica medicina și ați greșit când ați ales să urmeze această facultate.”
Cuvintele rostite de profesor îi ardeau sufletul, de parcă cineva îi aruncase o lopată de jăratec pe inimă, îi răsunau în urechi ca un blestem.
– Și câți bani i-am propus!... Doamne pentru atâția bani!... Poate trebuia să-i propun mai mulți? – șopti cu vocea răgușită Klontz. Nu, nu! Blestematul de profesor nu ar fi primit nici o sumă, cât de mare ar fi fost ea, există și asemenea oameni pe care nu-i poți cumpăra cu tot aurul din lume, ce-i drept nu sunt prea mulți, dar mie tocmai mi-a fost dat să întâlnesc unul, trânti nervos cu pumnul în jgeabul fântânii.
– Nu! Încă nu m-ai învins Maxime!... Nu m-ai învins și nici nu o să mă învingi vreodată!... Pe Petru Klontz nu îl poate învinge nimeni!... Nimeni, auzi Maxime?... Nimeni!... striga ca un turbat bătrânul.
După aceste cuvinte pline de ură, Petru Klontz se liniști și începu să se plimbe prin curte, iar când apăru Dumitru Iufurko, îi porunci:
– După ce dezhami caii și îi bagi în grajd, să urci până la mine în odaia de sus, am ceva foarte important de vorbit cu tine!
Petru Klontz urcă scările și intră în odaia sa de la etaj, pe care deseori o numea ”cabinet” și în care intrau numai cei mai de seamă dintre invitații săi.
Cu o oră în urmă, în această odaie stătuse de vorbă cu profesorul Stănescu.
Dumitru se uită nedumerit în urma stăpânului său și dând din umeri se apucă să dezhame caii.
– Ia te uită, ce onoare pe capul meu... să stau de vorbă cu ”boierul Klontz în cabinetul său”, unde până acum nu călcase picior de slugă... ha-ha-ha! râse încetișor.
Dumitru Iufurko de nouă ani îl slujea cu credință pe Klontz. ”Cum e turcul... și pistolul! Mult și-a mai bătut capul necuratul până i-a împerecheat!” spuneau despre ei oamenii.
Dacă pe Petru Klontz nu-l aveau la inimă pentru că de multe ori, pe nedrept intabula pe numele său ba câte o bucată de pământ, ba câte un colț de pădure, neținând cont de lacrimile orfanilor și blestemul văduvelor, totuși îl puteau înțelege, pentru că făcea toate acestea cu un scop, acela de a se îmbogăți. Dar cum puteau să-i înțeleagă pe cei din neamul lui Iufurko, care săvârșeau fapte rele numai pentru propria lor satisfacție. Făceau rău de dragul răului și erau fericiți când reușeau să aprindă cuiva șopronul cu fân, sau chiar casa. Oamenii îi urau și totodată se temeau de ei. Nimeni nu vroia să se încurce cu ei. Dar chiar și așa ei spurcau fântânile cu apă făcându-și nevoile în ele, sau otrăveau oile și câinii vecinilor.
Cu toate că de când pe bătrânul Alexa Iufurko împreună cu feciorul său mai mare l-au omorât ciobanii valahi pe muntele Lutoasa, iar Fedur cu doi ani mai mare decât Dumitru se otrăvise din greșeală, Dumitru și fratele său mai mic se liniștiră de tot și nu mai făceau nimănui rău, dar oamenii tot îi urau pe cei doi frați ocolindu-i ca pe niște leproși.
Dumitru se tocmi slugă la Klontz când avea doar paisprezece ani și de atunci nu mai plecă de la el. Nici chiar atunci când îi aprinse acestuia două clăi de fân pentru că nu-i dăduse bani să-și cumpere pantofi înainte de sărbătoarea Paștelor, iar el se considera deja flăcău... avea pe atunci șaisprezece ani, Klontz nu-l alungase, ba dimpotrivă începuse să-l respecte fiind sigur că se poate baza pe acest flăcău cu ochii negri din care scapără scântei.
Nevastă-sa insista să-l alunge pe Dumitru, temându-se că acesta o să le aprindă și casa, însă Klontz nici nu vroia să audă.
– Odată, pe când eram încă flăcău, am cumpărat de pe Valea Izei un dulău mare cât un vițel, pe care l-am numit Hoțul. Peste două zile, când am vrut să-l leg m-a mușcat de mână foarte rău. Două săptămâni mi-a dat felcerul injecții, iar tatăl meu vroia să împuște câinele. Nu l-am lăsat, dimpotrivă i-am dat o bucată mare de carne și l-am mângâiat pe cap. De atunci mi-a deveni credincios și a pierit apărându-mă de securile ciobanilor vișevani. Nu-ți fie frică, Dumitru n-o să ne mai facă nici un rău, deorece nu i-am reproșat nici măcar că mi-a aprins clăile, ba chiar i-am dat mai mulți bani decât trebuia. Ascultă-mă ce-ți spun... eu mă pricep și la oameni, nu numai la câini, o liniști el.
* * *
Când Dumitru intră în odaia lui Klontz, acesta începu să-i vorbească pe ocolite, conducând discuția spre ceea ce dorea să-i spună.
– Ascultă-mă cu atenție te rog! De nouă ani, de când stai la mine mi-ai devenit mai drag decât fiul meu! Am făcut tot ce am putut să te scap de oaste, iar acum cred că a sosit timpul să te așezi la casa ta, să fii propriul tău stăpân și gospodar, să ai pământul tău, caii tăi, vitele tale... tu nu vrei asta?...
– Ha-ha-ha! izbucni în râs Dumitru. Ca să devin un așa gospodar ar trebui să mai slujesc vreo nouăzeci de ani.
– Nu Dumitre! Poți deveni foarte repede, numai dacă îți dorești asta... totul depinde de tine!
– Păi, dacă depinde de mine... sigur că vreau! – zâmbi Dumitru.
– Sunt gata să-ți dau două hectare de pământ, o pereche de cai, lemn pentru casă, poți s-o faci cât de mare vrei și acești bani, spuse Klontz ridicând ștergarul, de sub care se ivi o grămăjoară de bani.
– Câți bani sunt acolo? Întrebă uimit Dumitru.
– Destui Dumitre! Destui cât să ajungi un gospodar înstărit, sau chiar comerciant!
– Și pământ spuneți că sunteți gata să-mi dați?
– Și pământ... Dumitre! Două hectare și o pereche de cai și lemn pentru
casă...
– Dar de ce nu-mi spuneți ce trebuie să fac pentru a obține ceea ce îmi oferiți? spuse gânditor Dumitru.
– Ești un flăcău isteț Dumitre! Poți să refuzi ceea ce vreau eu să-ți propun și atunci la ce-ți folosește să știi?
– Dumneata unchiule crezi în noroc? îl întrebă, deodată Dumitru.
– Norocul și-l face fiecare cum vrea. Vezi Dumitre tu acum ai posibilitatea să-ți alegi norocul: ori devii un gospodar înstărit ori...
– Ori rămân un amărât mămăligar întreaga-mi viață.
– Văd că nu am greșit considerându-te un flăcău isteț! râse Klontz. Eu sper că vei alege ceea ce crezi tu că e mai bine pentru tine.
– Eu sper la fel!
– Ei și atunci? întrebă ușor nerăbdător Klontz.
– Nu vreau să rămân calic întreaga-mi viață, așa că nu voi da cu piciorul la noroc, căci sunt sigur că nu o să-mi mai iasă și altădată în cale...
– Eram sigur pe tine Dumitre și mă bucur că nu m-ai dezamăgit. Ești foarte isteț Dumitre! repetă pentru a treia oară Klontz.
– Da unchiule, sunt foarte isteț și tocmai de aceea înainte de a primi propunera dumitale vreau să știu dacă ești de acord să-mi dai în scris că voi primi pământul și-mi dai jumătate din banii de pe masă.
– Nu ai încredere în mine Dumitre?
– Nici dumitale nu ai încredere în mine! spuse hotărât Dumitru.
– Nu e vorba de asta, dar ca să trec pe numele tău pământul, mai trebuie să semneze doi martori, altfel hârtia nu are nici o valoare.
– Asta știu și singur unchiule, dar eu vreau să scrieți hârtia acum, în care să menționați că-mi dați pământul pentru cei nouă ani în care v-am slujit cu credință, iar pe urmă, după ce mă achit de treaba pe care o să mi-o dați, găsim doi martori și gata.
– Mi se par corecte condițiile tale, spuse Klontz scoțând din sertar toc, hârtie și o călimară de cerneală. După ce scrise și semnă actul i-l întinse lui Dumitru și începu să împartă banii în două.
– Ați uitat să puneți data de astăzi unchiule! i-a atras atenția Dumitru.
– Un fleac! O să pun data când vor semna martorii, dădu din mână Klontz.
– Nu unchiule, puneți data de astăzi! nu se lăsa Dumitru.
– Fie! Mie îmi e indiferent, cu dată sau fără dată...
După ce reciti hârtia, Dumitru o băgă în buzunar, iar jumătatea de bani pe care i-o întinse Klontz, în chimir.
– Și acum vă ascult!
Petru Klontz nu știa cum să înceapă, dar Dumitru îl ajută:
– Spuneți-mi, nu vă sfiiți! Știu că o nu o să-mi cereți să fluier în biserică.
– Vreau să ucizi un om!
– Pe cine? nici măcar nu tresări Dumitru.
– Pe Maxim Surduc!
– Pe student?
– Da!
– Aveți cumva un plan?
– Am! Și încă unul foarte simplu: când am fost împreună la braconaj am văzut că ești un foarte bun țintaș, tragi ca un adevărat profesionist cu toate că, datorită mie nu ai făcut armata!
– Și după planul dumitale îl voi împușca într-unul din restaurantele Clujului? Ha-ha-ha! râse forțar Dumitru, crezând că astfel va alunga încordarea ce se instalase între ei.
– Nu! O să tragi în el mâine în pădurea de la Gorșlog!
– Dacă va fi acolo...
– Va fi!
– Singur?
– Nu, fii atent! Mâine mergem la vânătoare...
– Noi doi? îl întrerupse Dumitru.
– Tu nu, doar eu cu profesorii, cu bătrânul Magas și cu Poliancek. Vom sta la pândă sus pe dealul Voroteț, iar gonacii vor goni mistreții din pădurea Gorșlogului în sus prin mlaștinile de la Kotovo. Printre gonaci vor fi și Maxim Surduc cu fiul me Iacob și cu ceilalți doi studenți. Iar acum, ascultă-mă cu atenție! Tu, ca să nu te vadă nimeni, o să te duci în zori și o să te ascunzi în râpa Gorșlogului de unde o să-l urmărăști din spate, iar când ajunge la mlaștini te apropii și-l împuști. Ți-am pregătit o carabină și trei gloanțe, cred că îți e deajuns unul, dar pentru orice eventualitate... zâmbi Klontz scoțând de sub pat arma.
Maxim tăcea.
– Pe urmă, arma o ascunzi în Poiana Ursului, cobori în Valea Vișeului și treci pe la Iurkuț, mi-a spus că are o iapă de vânzare, o iei și pe urmă o să mă înțeleg eu cu el la iarmarocul din Sighet! Vezi te întorci roată prin Groapa Necuratului! Ai înțeles?
– Am înțeles unchiule! Acum plec, iar dimineață în zori o să fiu în râpa Gorșlogului.
– Așa Dumitre și ai grijă! Spuse Klontz și pentru prima dată în cei nouă ani îi întinse mâna, însă acesta prefăcându-se că n-o vede ieși afară din odaie.
Comentariile membrilor: = semn
| | Nu mă așteptam ca povestirea să alunece în această direcţie. Trist când lăconia şi invidia întunecă judecata oamenilor.
Pe mine m-aţi prins de cititor fidel, îmi place subiectul îmi place stilul şi modul simplu în care curge povestirea.
Doru Emanuel
|
| = pentru doru
| | înainte de a-ți râspunde, am citit toată proza pe care ai postat-o aici. cred că ești conștient de talentul tău scriitoricesc. nu are nici un rost sa te mai laud și eu.
mulțumesc pentru trecere, te mai aștept.
cu prietenie mihai. |
| = cu deosebita blandete
| | | Exista suflul de cursa lunga, deci te cred ca poti scrie un roman, exista si ceva atmosfera, insa dialogurile sufera, fa ceva cu ele, tehnic vorbind. Sunt fortate si nenaturale. |
| = Dialogurile
| | Va mulțumesc domnule Duma pentru trecere și comentariu, cât despre dialoguri mi-a mai spus-o si domnul Lesenciuc. Poate îmi dați un sfat, un exemplu, o explicație mai pe larg, v-aș fi foarte recunoscător.
Cu stimă Mihai. |
| = Data viitoare discutam in fata unei beri
| | Sigur ca pot sa-ti explic mai pe larg, dar tu ai bani sa ma platesti?
Dincolo de gluma, iti sugerez sa citesti cateva volume de teatru, sa le studiezi chiar si sa faci exercitii de dialog. Exercitiul e important. Nu esti incepator, stii lucrurile astea. Poate tu traduci din ucraineana in romaneste si asta ar fi o explicatie. Hai sa-ti dau totusi un exemplu. Batranul Klontz se lauda undeva intr-un capitol anterior ca se pricepe la oameni si in special stie cum sa-l ia pe Dumitru. Iata ca in pasajul de aici, Dumitru pare a fi cel care il manipuleaza pe Klontz, destul de brutal prin replicile sale, insa el conduce ostilitatile.
Iar ca tehnica:
"– Nu! O să tragi în el mâine în pădurea de la Gorșlog!
– Dacă va fi acolo...
– Va fi!
– Singur?
– Nu, fii atent! Mâine mergem la vânătoare...
– Noi doi? îl întrerupse Dumitru."
Sa discutam acest pasaj, l-am ales la intamplare. O sa tragi in el nu suna deloc bine, senzatia e ca studentul e o tinta fixa iar Dumitru merge la poligonul de tragere. Sau nu tragi in el de parca te-ai intalni intamplator pe strada. Nu o sa tragi in el, ci o sa-l... aici e alegerea ta, elimini, scoti din circuit, asasinezi, ce vrei tu in functie de contextul pe care-l sugerezi si cel lexical, ideea e de asasinare si nu de a trage.
Replica urmatoare, daca va fi acolo, e un misto gratuit in atitudinea lui Dumitru pe tot parcursul fragmentului, adica eu, in locul lui Klontz, la o astfel de replica i-as fi tras una peste bot. Un misto infantil, asa vorbesc mai degraba adolescentii. La fel e si urmatoarea replica, noi doi? Gravitatea actului in sine, acela ca un tanar urmeaza sa fie omorat nu mai are nici o greutate, noi doi? ci doar mistoul gratuit care incearca sa ne arunce mai degraba intr-o sceneta umoristica ieftina.
Cam tot pasajul e construit in acest fel
Hai ca-ti mai dau un exemplu, iata o replica tot a lui dumitru: "– Dar de ce nu-mi spuneți ce trebuie să fac pentru a obține ceea ce îmi oferiți? spuse gânditor Dumitru."
"pentru a obtine ceea ce imi oferiti" e in plus, incarca linia si pare un balast, apoi felul cum inlantuie cuvintele e nefiresc intr-un dialog, suna fals, pentru a obtine ceea ce... Peste toate, nu are logica intrebarea, pentru ca raspunsul il va afla neaparat, de aceea se afla acolo la o discutie de taina.
|
| = Mulțumesc pentru sfaturi
| | Va mulțumesc mult (cu atât mai mult cu cât sfatul vine din partea unui scriitor de talia dumneavoastra domnule Costel Baboș)!
Aveți dreptate am tradus din ucraineană, grăbindu-mă, aproape mot-a-mot. Pe viitor o să țin cont de sfaturile dumneavoastră.
Cu adânc respect!
* * *
Atât Magas cât și Poliancek nu erau prea încântați să meargă la vânătoare împreună cu Petru Klontz.
– Niciodată nu aș fi crezut că voi merge la vânătoare împreună cu ticălosul de Klontz, bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată! Dacă nu era Maxim Surduc... Mare prieten am fost cu tătăl său, fie-i țărâna ușoară! Acum dacă tot și-a invitat profesorii la vânătoare nu puteam să-l fac de rușine, scuipă nervos bătrânul Magas.
– Crezi că eu aș fi mers dacă nu m-ar fi rugat Maxim? oftă Poleancek.
Printre gonaci în afară de Maxim, Iacob și cei doi colegi ai lor mai era și bătrânul Drimuș cu ogarii săi. Drimuș era un gonaci priceput, vânătorii îl plăceau și împărțeau cu el frățește vânatul. ”Fără Drimuș vânătoarea e ca nunta fără lăutar”, glumea deseori Magas.
Drimuș împreună cu studenții au pornit spre pădurea Gorșlogului, iar vânătorii au început să urce colnicul Stăjeretului spre coama dealului Voroteț.
– Când vei auzi trei focuri de armă unul după altul, poți să pornești hăituiala! strigă Magas către Drimuș și începu să vorbească cu profesorii despre vânat. Din când în când intra în vorbă și Poliancek, numai Klontz urca în urma lor tăcut.
Când ajunseră aproape de coama dealului și ocupară locurile de pândă îndicate de Magas, acesta trase trei focuri de armă unul după altul, după cum se înțelesese cu Drimuș. Ecoul împușcăturilor parcă se rostogoli prin văzduh, lovinduse ba de dealul Covnikului, ba de stâncile Oblazului, după care se stinse înghițit parcă de pădurile Herei.
Cam după vreo oră și ceva se auzi lătratul ogarilor și glasurile hăitașilor.
– Se apropie de mlaștinile din poiana Kotovo, acolo de obicei se scaldă mistreții! șopti Magas.
”Se apropie de mlaștini, imediat Dumitru îl va împușca pe Maxim” șopti Klontz ținându-și răsuflarea.
Peste câteva clipe răsună o împușcătură.
Lui Klontz începu să-i galopeze inima mai mai să-i sară din piept afară. Se calmă destul de repede curios dacă se va mai auzi încă o împușcătură, dar ecoul primei se stinsese de mult, iar a doua nu se mai auzi.
”Eram sigur că Dumitru va ținti bine, înseamnă că l-a nimerit din prima... Uite așa Surducilor!... V-am plătit pentru toate obidele mele!.. Pentru toată rușinea care am tras-o din cauza studentului vostru!... Ați crezut că m-ați învins?... Pe Petru Klontz nu-l poate învinge nimeni, niciodată!” șopti Klontz, simțind cum ura care mocnea în sufletul său de ani de zile, aceea ură puternică, amestecată cu furie, ce deodată a început să dispară, să se topească ca o bucată de gheață sub soarele primăverii.
– Ei, unde vă este medicul Surducilor?... Unde vă este asistentul profesorului Stănescu? Ha-ha-ha!.. – râse încetișor Klontz.
– Cine mă-sa pe gheață trage? se întrebă înfuriat Magas. De undeva de lângă mlaștini s-a tras, nu dintr-o pușcă de vânătoare... A tras cineva cu zebeul. Cine altul decât Kopa sau Rosolek? Braconierii naibii!... Dacă Klontz nu era aici cu noi, puteam să jur că el a tras.
* * *
Vânătoarea a fost reușită. Au împușcat trei mistreți: profesorul Lupu un vier, Poliancek o scroafă iar Klontz un godac, numai Magas și profesorul Stănescu nu au avut noroc. Cu toate acestea, profesorul Stănescu se bucura ca un copil.
Nu trecu mult și din tufișuri apărură ogarii lui Drimuș și la scurt timp după, hăitașii... numai Maxim lipsea.
Au început să-l strige, dar degeaba.
– Unde ar putea fi băiatul? întrebă îngrijorat Magas.
– Ultima dată l-am zărit înainte de a ajunge la mlaștini, spuse Drimuș.
Profesorul Stănescu din când în când, se uita cu coada ochiului la Klontz, i se părea că acesta nu se simte bine, era foarte palid.
Magas îl rugă pe Vasile Vitrek, care se întorcea cu căruța din Poiana Ursului, să ducă mistreții la Klontz acasă.
– Eu împreună cu Poliancek, Drimuș și băieții îl vom căuta pe Maxim, iar tu Petre întoarce-te în sat împreuă cu domnii profesori! Pe mine mă îngrijorează acea împușcătură de zebeu, Doamne ferește!... își făcu semnul crucii Magas.
– Atunci vă așteptăm acasă la domnul Klontz! spuse profesorul Stănescu.
– Bine! Nădăjduiesc că nu i s-a întâmplat nimic rău băiatului!
– O, sunt sigur de asta! spuse pe un ton foarte hotărât profesorul Stănescu.
Lui Klontz i se păru că profesorul zâmbește.
* * *
Profesorii Stănescu și Lupu împreună cu Klontz stăteau la masa din odaia de sus a casei acestuia, așteptând nerăbdători întoarcerea celorlalți.
Întorcându-se de la vânătoare au anunțat jandarmii de dispariția lui Maxim. Klontz la început a insistat să nu-i deranjeze ”pe jăndari, că băiatul precis s-o fi întors acasă”, dar până la urmă, neavând încotro merse și el cu ei la jandarmerie.
Jandarmii îi ascultară cu atenție, și plecară călare spre pădurea Gorșlogului.
Când au ajuns acasă la Klontz, muzicanții din Bocicoiu Mare, tocmiți de acesta pentru ”balul de vânătoare” îi așteptau deja în curte.
– Nu ne arde acum de chermeze, a dispărut un hăitaș la vânătoare! spuse Klontz. prefăcânduse foarte îngrijorat.
Le plăti muzicanților prețul întreg și porunci să li-se dea de mâncare și o sticlă de pălincă.
* * *
– Petre, vin jăndarii! spuse intrând în odaie nevasta lui Klontz.
Klontz vru să iasă în întâmpinarea lor, însă ușa se deschise înainte să ajungă la ea și în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?... întrebă Klontz neliniștit.
– Pe cine? zâmbi căpitanul către profesorul Stănescu.
– P-p-pe Maxim... se bâlbâi Klontz.
– L-am găsit! Spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună ca o sentință în propriile sale urechi:
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! răspunse ironic căpitanul.
– Hî-hî... nu înțeleg, unde să merg?... încerca să zâmbească.
– La post, unde o să vă reținem pentru cercetări!
– Cum așa!?... Ce fel de cercetări?... Nu înțeleg?... începu să tremure Klontz.
El care nu se temea de nimeni niciodată, acum tremura în fața acestor oameni care-l priveau ca pe un străin în casa lui, ca pe unul care nu are ce căuta acolo printre ei. Deodată totul i se păru străin și îndepărtat. Masa, scrinul, scaunele... totul din jur îi păru străin și parcă îi venea să se întrebe ce caută el acolo, printre aceste obiecte străine lui, printre acești oameni care-l priveau cu indiferență, nici măcar cu ură, ci cu o mare indiferență, de parcă nici nu ar fi fost acolo în casa lui. ”Am îmbătrânit!” îi trecu prin gând.
– Domnule Petre, ar fi mai bine pentru toți dacă nu ați face pe ”niznaiul”! Deja l-am reținut pe Dumitru Iufurko! A recunoscut totul!
Cuvintele căpitanului îl treziră la realitate, de parcă cineva i-ar fi turnat o găleată de apă rece în cap. El era Petru Klontz, cel mai mare gospodar din sat care se afla în propria-i casă, stăpânul tuturor lucrurilor din jur. Stăpânul mesei din fața lui, a scaunelor pe care stau acești oameni, care parcă uitaseră că se află în casa lui, a scrinului, până la urmă și a lui Dumitru Iufurko! Ce poate să recunoască un neica-nimeni?... Cine ar pune cuvântul unui mămăligar contra cuvântului său... contra cuvântului celui mai puternic om din sat?
– Ha-ha-ha!... Cine s-ar încrede în cuvintele lui Dumitru?... Toți oamenii din sat știu cine e și din ce familie se trage! Eu nu am nici un amestec în această treabă. Or fi avut ei socotelile lor. Nu puteți să mă invinovățiți pe mine de moartea lui Maxim Surduc!
– Cum am putea să vă învinovățim de moartea lui Maxim Surduc, atâta timp cât acesta trăiește?... se prefăcu mirat căpitanul.
– Atunci de ce l-ați reținut pe Dumitru? întrebă Klontz, nemaiștiind ce să creadă.
– Pentru deținere ilegală de armă și muniție de război, care după cum susține Dumitru sunt ale dumitale.
– Ha-ha-ha! râse de data aceasta cu o vădită bucurie Klontz. Și eu care credeam că Dumitru l-a împușcat pe Maxim, iar voi mă faceți vinovat că eu l-aș fi plătit să-l ucidă!
– Nu noi te facem vinovat ci dumitale singur te faci vinovat de tentativă de omor asupra studentului Maxim Surduc.
– Păi tocmai ați spus că e vorba numai de deținere ilegală de armă...
– Până acum nu am avut dovezi în afara mărturiei lui Dumitru, iar acum tocmai ți-ai dovedit vina! spuse căpitanul.
Deodată Klontz se simți slab, neputincios de slab.
* * *
Duminică seara, în curtea Annei Surduc se petrecea mai ceva ca la nuntă. Bătrânul lăutar Ionci trăgea cu arcușul pe strunele viorii ba câte o polcă, ba câte un ceardaș iar studenții dansau cu fetele din vecini care fuseseră invitate la petrecere.
Bătrânul Magas golea pahar după pahar ciocnind ba cu profesorul Lupu, ba cu profesorul Stănescu.
– Bine l-ați mai jucat pe Klontz, crucea cui l-a închinat de nemernic! sincer se bucura Magas. Dar nu înțeleg de unde ați aflat de planul pe care la țesut ca un păianjen otrăvitor?
– De la Dumitru! răspunse profesorul Stănescu. A venit ieri noapte, ne-a trezit și ne-a povestit cum bătrânul Klontz l-a plătit să-l omoare pe Maxim. Eu i-am propus să mergem la postul de jandarmerie, unde Dumitru i-a povestit și căpitanului Țiller planul lui Klontz, iar acesta a hotărât să dejucăm planul lui Klontz, lăsându-l să creadă că Maxim e mort. Astfel, când hăitașii au ajuns la mlaștinile de la Kotovo Dumitru în loc să tragă în Maxim după planul lui Klontz, a tras un foc în aer după planul căpitanului, apoi s-au ascuns împreună, așteptând venirea jandarmilor. Klontz fiind sigur că Maxim e mort a căzut foarte ușor în capcana întinsă de căpitanul Țiller.
– Bată-l Dumnezeu să-l bată! trânti cu pumnul în masă Magas, după care strigă la lăutar:
– Ia bagă domnule Ionci una de-a noastră!
Ionci începu o învârtită, iar Magas chiuind ca un fecior o trase pe Anna în joc.
După miezul nopţii cei din sat au început să se împrăştie pe la casele lor, musafirii se culcaseră care pe unde a apucat, numai Andrei şi Dumitru, la lumina palidă a lunii cu câte o ulcică de vin în faţă, discutau ba de una ba de alta presimţind fiecare din ei că de acum încolo vor fi prieteni nedespărţiţi.
– Ştii Andrei... întotdeauna când fraţii mei făceau câte o faptă rea, mama îmi spunea: «Tu să nu faci rău nimănui! Tu nu eşti ca ei copile!...» Mama avea dreptate, eu nu aş putea ucide un om nici pentru toţi banii din lume.
– Tu eşti un om cu frica de Dumnezeu Dumitre! O să-ţi fiu recunoscător toată viaţa mea pentru ce ai făcut pentru noi... îl bătu pe umăr Andrei.
* * *
Petru Klontz a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Nu puteau să-l scape nici banii, nici averea, nici cunoştinţele suspuse. «Nu pot face nimic domnule Klontz, strânse din umeri căpitanul Ţiller. Dacă era vorba de altcineva din sat – trecă meargă te scăpam, dar cu îştia de la Cluj nu mă joc!»
Când Klontz, peste trei ani şi două luni a fost graţiat, Dumitru Iufurko, însurat cu Mărioara Surduc şi aşezat la casa lui, era unul dintre cei mai mari gospodari din sat şi comerciant de cereale.
Klontz l-a dat în judecată pe Dumitru, precum că acesta i-a luat pe nedrept două hectare de pământ.
– Domnule Klontz pe acest act de donaţie stă iscălitura dumitale şi iscăliturile a doi martori, profesori universitari din Cluj. Dar dacă susţii că nu e iscălitura dumitale, putem trimite documentul la expertiză, îi spuse judecătorul.
– Dă-o dracu’ de expertiză!... spuse nervos Klontz şi de atunci îl lăsă în pace pe Dumitru Iufurko, care «se dăduse de partea Surducilor»
Sfârşit
Comentariile membrilor:
= Apreciere
| | Asta e o proză bună, mi-a plăcut genul ăsta de personaje, acţiunea este limpede şi se dezvoltă dezinvolt. Am citit cu plăcere. Multă baftă în continuare.
|
| = Mulțumesc
| | | Multumesc domnule Vasile pentru trecere şi apreciere. | |
|
|
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu