закарпаття

закарпаття
червень 2010

ЗАКАРПАТТЯ

ЗАКАРПАТТЯ
червень 2010

(делятин?..) закарпаття

(делятин?..) закарпаття
червень 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень, 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень, 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
черовень, 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень 2010

коломия, музей писанки.

коломия, музей писанки.
червень 2010.

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень 2010

коломия, музей писанки

коломия, музей писанки
червень, 2010

коломия,

коломия,
червень 2010

івано франківськ, центр

івано франківськ, центр
червень 2010

шевченківський гай, львів

шевченківський гай, львів
червень, 2010

сад світового українства, румунське деревце

сад світового українства, румунське деревце
червень 2010

сад світового українства, деревце румунії

сад світового українства, деревце румунії
ЧЕРВЕНЬ 2010

сад світового українства. деревце румунії

сад світового українства. деревце румунії
червень, 2010

валентіна, біля деревця канади

валентіна, біля деревця канади
червень 2010

сад світового українства, біля румунського деревця

сад світового українства, біля румунського деревця
м. трайста, п. романюк

сад світового українства

сад світового українства
м. трайста, м. якубовська, п. романюк

сад свтового українства, львів

сад свтового українства, львів
червень, 2010

церква, шевченківський гай, львів

церква, шевченківський гай, львів
червень, 2010

церква, шевченківський гай, львів

церква, шевченківський гай, львів
червень, 2010

львів

львів
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів/ оперний театр

львів/ оперний театр
червень 2010

львів/ оперний театр

львів/ оперний театр
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів/ з уляною та михайлом тимошенками

львів/ з уляною та михайлом тимошенками
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів

львів
червень 2010

конгрес української діаспори

конгрес української діаспори
львів, червень 2010

конгрес української діаспори

конгрес української діаспори
червень 2010

львів

львів
червень 2010

львів/ у спілці письменників

львів/ у спілці письменників
червень 2010

львів/ у спільці письменників

львів/ у спільці письменників
червень 2010

львів/ у спілці письменників

львів/ у спілці письменників
червень 2010

львів/ у спілці письменників

львів/ у спілці письменників
червень2010

львів

львів
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

львів/ винники/ мотель русалка

львів/ винники/ мотель русалка
червень 2010

duminică, 27 septembrie 2009

Timpul nu vindecă rănile

Timpul nu vindecă rănile
proză [ ]
Prolog

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2009-09-06 | |



(Nuvelă)

«Vino moarte să mă iei, dar când vei ajunge, ferească-l Dumnezeu pe acela dintre noi care nu va şti să zâmbească mai frumos ca celălalt»
(Ardian-Christian Kuciuk)

Ultima dorinţă a lui Ovidiu Lucenko se numea – MOARTEA.
Îşi dorea din tot sufletul să moară, să termine odată pentru totdeauna cu viaţa de care pur şi simplu s-a săturat.
Nu îi era frică de moarte, cel puţin nici nu îi trecea prin cap că a muri înseamnă a nu mai exista, a nu mai întâlni pe stradă feţe cunoscute, a nu mai privi niciodată apusul soarelui, a nu mai intra dimineaţa în cofetăria «Crinul» şi a bea o ceaşcă de cafea, în care tânăra chelneriţă cu ochii de copil şi cu părul negru, veşnic îmbătat de aroma nopţilor cu lună plină, îi turna două-trei picături de coniac «Ovidiu».
Îi plăcea foarte mult gustul acestui coniac. Întradevăr, la început îi plăcea doar numele coniacului, la fel cum îi plăcea şi propriul său nume, dar pe urmă i-a prins gustul şi nu a mai renunţat la el. Asta până când i-a interzis medicul orice fel băuturi alcoolice, de atunci îşi permitea doar câteva picături de coniac în singura cafea pe zi, pe care o savura în fiecare dimineaţă la cofetăria «Crinul», unde citea presa locală.
A muri, însemna a se lipsi de toate aceste mici şi singure plăceri care i-au mai rămas pe lume.
Dar Ovidiu Lucenko nu se gândea la toate acestea, ba dimpotrivă, în acea seară se gândea la moarte ca la un lucru mult dorit şi mult aşteptat, ca la o mântuire. Se gândea la liniştea pe care i-o va aduce moartea, nicidecum la veşnicia ei.
Deodată şi-a adus aminte de bătrânul Găvrilă, ceterașul satului, sau «unchiul filosof», cum îl numeau mai în glumă, mai în serios, oamenii din sat şi anume şi-a adus aminte de ultima seară, când îl văzuse în viaţă pe bătrân.
Îşi amintea bine, de parcă a fost ieri, cum i-a dus bătrânului o sticlă de «Şliboviţă» şi un pachet de «Naţionale». Bătrânul rupea ţigările în două, scuturând tutunul din ele în pipa sa din lut ars.
În seara aceea l-a găsit pe bătrân stând pe prispa căsuţei sale uitându-se la stelele care începeau una câte una, să apară pe bolta cerului. Privea la stele şi zâmbea nevinovat, cum zâmbesc uneori copiii aducându-şi aminte de ceva drag lor.
– Bună seara unchiule! Ce mai faceţi? întrebă aproape în şoaptă, temându-se parcă să nu întrerupă zâmbetul bătrânului.
– Număr stelele şi încerc să dezleg taina vieţii... răspunse liniştit bătrânul lăutar şi îi zâmbi senin, iar după o tăcere destul de lungă îl întrebă:
– Ce înseamnă viaţa flăcăule?
– Nu ştiu unchiule! îi răspunse dând, nevinovat din umeri.
– Ai dreptate! Deşi ai umblat pe la şcolile din oraş şi ai citit multe cărţi, tot nu ai de unde să ştii ce este viaţa şi ştii de ce? întrebă bătrânul, şi nemaiaşteptând răspunsul continuă: – Pentru că viaţa, omul o înţelege abia la bătrâneţe, când nu mai poate face mare lucru cu ea.
În seara aceea îi era indiferent că nu ştiuse să răspundă la întrebarea bătrânului. Desigur i-ar fi putut aduce argumentele oricărui filozof, din cărţi citise... dar bătrânul avea nevoie de cea mai simplă şi mai banală explicaţie, pe care o înţelesese abia acum, la bătrâneţe, când nu mai putea face aproape nimic cu viaţa. Pentru el viaţa era doar o cărăruie, cea mai scurtă dintre toate, care l-a dus de la leagăn la sicriu.
Privindu-l pe bătrân cum îşi îndeasă cu mâinile tremurânde tutunul în pipă i se făcu milă de el, părea un copil neajutorat ce încerca să ascundă lumina stelelor în ochii săi, pe jumătate închişi.
– Ehei, de-ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!... Uite eu de peste optzeci de ani ştiu că voi muri şi tot mi-e frică de «cumătra cu coasă», zâmbi trist bătrânul, de parcă-i ghicise gândurile.
Mai târziu, la înmormântarea lăutarului, privindu-i mâinile încrucişate pe piept şi chipul galben ca de ceară, îşi aduse aminte de cuvintele lui. «Ce înseamnă viaţa flăcăule?..» Parcă-i şoptea la ureche vocea bătrânului, la fel ca în seara aceea când îl văzuse pentru ultima dată în viaţă, stând pe prispa casei şi privind stelele.
«Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce...» auzi ca un răspuns, vocea preotului.
Lui Ovidiu i se păru că mortul îi zâmbește ştrengăreşte făcându-i cu ochiul: «Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!.. Însă mie nu-mi mai e frică de nimic».
De abia când şi-a adus aminte de bătrânul lăutar, gîndul morţii începu să-l doară amorţit ca un pahar de sifon amestecat cu nisipul din clepsidra celui mai barbar zeu – TIMPUL.
Timpul, în care el nu crezuse niciodată, la fel cum nu crezuse nici în Dumnezeu, deşi deseori era nevoit să-i recunoască existența, atât unuia cât şi celuilalt. Sau poate, pentru el, timpul şi Dumnezeu erau unul şi acelaşi, cunoscut sub două nume diferite.
«Timpul este celălalt nume al lui Dumnezeu, sau poate Dumnezeu este celălalt nume al Timpului?» se întreba deseori Ovidiu Lucenko.
Nu, nu putea să fie aşa.
După câte ştia el, Dumnezeu este bun şi milostiv, nu poate fi acelaşi cu Timpul, care pentru el era un zeu barbar, ce-i violase toate iubitele din cel mai dulce vis, visat odată la o eternitate şi ceva, între o cafea turcească şi un coniac albanez.
Acum era ferm convins că Timpul există şi că a existat întotdeauna, era mereu prezent în el și îl purtase toată viaţa-n sufletul său fără să-şi dea seama.
«Nu e adevărat! Eu pentru tine nu exist, doar tu exiști pentru mine!...» şopti vocea Timpului, de undeva din adâncul sufletului său.
«Întotdeauna ai existat, am dovada existenţei tale!»
«Dovada existenţei mele... ce dovadă poţi avea? Ha-ha-ha!..» răsună, de data asta, batjocoritor vocea Timpului, rănindu-i sufletul bolnav şi obosit.
«Amintirile! Amintirile sunt dovada existenţei tale!» se străduia din răsputeri să rămână calm.
«Amintirile nu sunt decât ruinele veacului în care ţi-ai pierdut dragostea de aproapele tău».
«Cine a fost aproapele meu?»
«Eu! Eu, am fost aproapele tău!»
«Minţi! Eu mi-am iubit până şi duşmanii».
«Nu! Nu te-ai iubit nici măcar pe tine însuţi!».
«Am iubit caii, cocorii, mestecenii...»
«Jucării de pluş ale sufletului tău bolnav».
«Dar pruncii, pruncii pe care mi i-am dorit atât de mult?...» încerca Ovidiu să convingă vocea Timpului, că sufletul lui cunoscuse iubirea.
«Ferice de ei, vor rămâne nelumiţi!» şuieră, asemeni vântului, vocea, legănându-i din ce în ce mai tare valurile sufletului.
«A nu te naşte este acelaşi lucru cu a muri, iar morţii... nu toţi sunt fericiţi».
«Nu e acelaşi lucru, cei nelumiţi nu lasă amintiri în urma lor».
«În vorbele tale nu-i decât minciună!»
«Eu nu cunosc minciuna, sunt mai corect decât moartea pentru care te pregăteşti».
«În ce constă corectitudinea ta zeule barbar?» – gemea sufletul lui Ovidiu.
«Muşc din veacul tău, la fel cum muşc din veacul tuturor muritorilor».
«Ha-ha-ha!... râse de această dată Ovidiu. Curios sunt din ce o să muşti după ce mă voi ascunde de tine?
«Unde?...»
«În neexistență!»
«Neexistența nu e un fenomen ci pur și simplu lipsa existenței. Pentru mine vei exista și după trecerea în neexistență!»
«Și din ce vei mușca atunci?»
«Din veacul ce va să vină și din amintirea despre tine...»
«Altceva nu ști decât să muști din toți și toate, zeule crud! Probabil în viața ta nu ai făcut nimănui nici un bine».
«Greșești, sunt cu mult mai bun decât crezi și tocmai mă pregătesc să-ți fac un bine».
«Pentru mine nu mai poți face nimic!»
«Te pot face fericit în drumul tău spre neexistență...»
«Nu văd cum...»
«Voi decora ultimul tău vis cu o femeie!»
«Nu, asta nu! Mai bine cu o floare...»
«De ce o floare?»
«Florile sunt cele mai sincere târfe – nu fac deosebire între fluturi»
«Ai înnebunit de tot!»
«M-a lovit aripa unui înger beat, pe drumul spre paradis»
«Ți-aș fi dat cea mai frumoasă femeie din câte au fost vreodată!»
«O știu!»
«De unde?»
«Din Grădina Edenului, se iubea cu un șarpe pe care îl hrănea cu mere otrăvite».
«Asta de unde o mai ști?»
«Știu! Eu am fost șarpele!»
Cîteva clipe în sufletul lui Ovidiu domnea liniștea, iar pe urmă, vocea timpului întrebă:
«Ce poți face cu o floare?»
«O voi boteza Maria Magdalena!»
«De ce nu CEZARA?...»
– Cezara!... răcni Ovidiu, ca o fiară prinsă în capcană.
Și întradevăr se simțea prins în capcana propriului suflet, din care după el, se putea
elibera numai prin moarte.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” urla sufletul său obosit de așteptare.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” gemea inima sa bolnavă de iubire neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” loveau în geam ramurile bătrânului castan.
Ovidiu scrâșni din dinți și trânti puternic cu pumnul în noptiera de tablă de lângă patul său.
Lovitura a răsunat ca un foc de armă, sfâșiind parcă tăcerea albă ce domnea în salon.
– S-a întâmplat ceva, vă e rău? întrebă sora medicală, vârându-și capul roșcat prin ușa întredeschisă.
– Cui îi este bine în ziua de azi? încercă să glumească Ovidiu.
Femeia zâmbi mai mult din politețe și închise ușa.
”Ce înseamnă viaţa flăcăule?” își aduse aminte de întrebarea bătrânului Găvrilă. Închise ochii și revăzu chipul palid al lăutarului mort.
”Viaţa, omul o înţelege abia la bătrâneţe, când nu mai poate face mare lucru cu ea” răsuna ca un clopot vocea bătrânului, undeva din adâncul memoriei sale, amestecându-se cu vocea preotului: ”Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce”.
”Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!..”
Existau clipe în care gândul morții îl tulbura, însă era deajuns să se gândească la liniștea din moarte și tulburarea dispărea, se topea precum zăpada de primăvară sub razele soarelui.
Sufletului său îi era dor de acea liniște eternă după care tânjise întreaga-i viață zbuciumată.
Liniștea eternă și uitarea. Uitarea care nu-i va mai aparține lui ci Timpului, care va șterge toate urmele trecerii sale prin această lume. Timpu-și așterne uitarea dureroasă peste toate. Peste amintiri, peste cruci, peste morminte...
Cine poate cere Timpului socoteală pentru dureroasa uitare?
Dar Cezara?...
Nu, Cezara nu-l va uita niciodată! Era convins de asta. Deși e dreptul ei să-l uite, ea nu se va folosi de acest drept. Și chiar o poruncă dacă ar fi fost, ea ar fi încălcat-o și nu l-ar fi uitat. Asta îi încălzea sufletul bolnav de dragoste neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” urla sufletul său obosit de așteptare.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” gemea inima sa bolnavă de o iubire neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” loveau în geam ramurile bătrânului castan.
Ovidiu luă de sub pernă, unde-și ascundea țigările, cutia cu somnifere pe care le primise tocmai din Tel Aviv, de la bunul său prieten Leb Torbinovici.
…Una, două, trei… și așa până la douăzeci, deși ajungeau trei, patru pastile, pentru a-și îndeplini dorința. Se întinse pe pat, închise ochii și își încrucișă mâinile pe piept.
Deodată i se păru că în locul lui stă întins bătrânul lăutar și îi face cu ochiul:
”Ehei, dacă ai şti tu flăcăule ce curvă mare-i viaţa asta!..”
”Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om şi în praf se va întoarce” i se părea că aude și vocea preotului și își aminti că bătrânul paroh Andrei Movilă, era de fapt bunicul Cezarei, dar asta s-a întâmplat atât de demult, de parcă nici nu a fost vreodată.
”Ce înseamnă viaţa flăcăule?”
”Pentru mine vei exista și după trecerea în neexistență!...”
– Neexistența e doar lipsa existenței! șopti Ovidiu.

Va urma.

. | index

Niciun comentariu: