Amintiri din epoca de mămăligă
proză [ ]
Poetul şi cârciumarul
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]
2009-08-26 | |
În memoria scriitorului Mihai Nebeleac
Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac – Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Marin Slujeru, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc, Ion Ardelean şi alţii – ştiu bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc şi pot adeveri că e autentica. Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al maestrului Mişa, care, cu multă dragoste şi răbdare, mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că va scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?... Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un scriitor slab.
Dar să revin la întâmplarea cu pricina.
Într-una din zilele „fierbinţi” de după revoluţie, când unii dintre foştii tovarăşi, deveniţi peste noapte, domni, şi-au băgat mâinile, pană-n cot prin saltele, hornuri şi prin ciorapul bunicii, de unde au scos teancuri de sute albastre (înălbăstrite de atâta aşteptare a zilei când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi carice…
La fel a procedat şi un cârciumar din satul unde ne făceam veacul. Numai că mintea lui îngustă nu putea concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică. Inima i se făcea cât un purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său palat. Dar nu arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla şi zbiera ca un zmeu, ca nu cumva cineva să creadă că i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi, intră Mişa în cârciumă şi comandă o vodcă, bineînţeles «pe barbă», ca de obicei:
– Dă-mi şi mie o vodcă tovarăşe!... îl rugă pe cârciumar.
Cum îndrăzneşti să-mi spui tovarăşe?!... Eu nu-s tovarăşul tău!... Mie să-mi spui domnule!... Şi nu-ţi mai dau pe datorie, ca pe timpul lui Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacă vreau îţi dau, dacă nu vreau nu-ţi dau!... urla făcând spume la gură, bietul cârciumar, roşu de mânie, dar şi de spaimă că Mişa îl făcuse tovarăş.
Mişa zâmbi de prostia cârciumarului, se aşeză la o masă şi scrise o poezie pe care i-o dedică.
Domnule Tovarăş, am auzit că furi…
Şi că-ţi faci o casă cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte să nu dormi în puf
Ci să mergi în Deltă la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcă, eu mai las din ton…
Hai să presupunem că a fost un zvon.
– Domnule Nebealec, domnule profesor… Vă rog frumos, daţi-mi mie foia cu poezia, n-o mai arătaţi la nimeni, vă rog eu mult!... – îl ruga, aproape plângând, cărciumarul.
– Băi, tovarăşe, eu scriu poezii ca să le public; mâine o să apară-n „Graiul Maramureşului”!... spuse hotărât Mişa.
– Nu-mi faceţi asta dom’ profesor, vă dau două sticle de vodcă, numai daţi-mi poezia şi nu-mi mai spuneţi tovarăşe!... tremura de spaimă cârciumarul.
– Bine dom’le fie şi aşa, da să ştii că ai noroc că eu-s băiat bun, că de era altul!...
– Ştiu, ştiu dom’ profesor… se bucura ca un copil cârciumarul, aducând două sticle de vodcă rusească.
A doua zi, Mişa intră, din nou, în cârciumă şi ceru o vodcă „tot pe barbă”.
– Nu ţine!.. Acu’ gata, chiar că nu-ţi mai dau pe datorie cât voi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai făcut ieri… rânji cârciumarul.
– Păi, n-o să mai fii mult – zâmbi Mişa şi începu să recite poezia:
„ Domnule tovarăş am auzit că furi,
Şi că-ţi faci o casă…”
Tăceţi, dom’ profesor, vă dau ce vreţi şi cât vreţi, numai tăceţi!... – se rugă cârciumarul, turnându-i o dublă de vodcă. Eu am crezut că dacă am rupt foia cu poezia şi am ars-o în sobă numai am de ce să mă tem.
– Până nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobă, ai de ce te teme, aşa să ştii tovarăşe!... spuse Mişa cu glas trimfător, luând paharul de vodcă de pe tejghea.
Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac – Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Marin Slujeru, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc, Ion Ardelean şi alţii – ştiu bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc şi pot adeveri că e autentica. Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al maestrului Mişa, care, cu multă dragoste şi răbdare, mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că va scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?... Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un scriitor slab.
Dar să revin la întâmplarea cu pricina.
Într-una din zilele „fierbinţi” de după revoluţie, când unii dintre foştii tovarăşi, deveniţi peste noapte, domni, şi-au băgat mâinile, pană-n cot prin saltele, hornuri şi prin ciorapul bunicii, de unde au scos teancuri de sute albastre (înălbăstrite de atâta aşteptare a zilei când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi carice…
La fel a procedat şi un cârciumar din satul unde ne făceam veacul. Numai că mintea lui îngustă nu putea concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică. Inima i se făcea cât un purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său palat. Dar nu arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla şi zbiera ca un zmeu, ca nu cumva cineva să creadă că i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi, intră Mişa în cârciumă şi comandă o vodcă, bineînţeles «pe barbă», ca de obicei:
– Dă-mi şi mie o vodcă tovarăşe!... îl rugă pe cârciumar.
Cum îndrăzneşti să-mi spui tovarăşe?!... Eu nu-s tovarăşul tău!... Mie să-mi spui domnule!... Şi nu-ţi mai dau pe datorie, ca pe timpul lui Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacă vreau îţi dau, dacă nu vreau nu-ţi dau!... urla făcând spume la gură, bietul cârciumar, roşu de mânie, dar şi de spaimă că Mişa îl făcuse tovarăş.
Mişa zâmbi de prostia cârciumarului, se aşeză la o masă şi scrise o poezie pe care i-o dedică.
Domnule Tovarăş, am auzit că furi…
Şi că-ţi faci o casă cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte să nu dormi în puf
Ci să mergi în Deltă la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcă, eu mai las din ton…
Hai să presupunem că a fost un zvon.
– Domnule Nebealec, domnule profesor… Vă rog frumos, daţi-mi mie foia cu poezia, n-o mai arătaţi la nimeni, vă rog eu mult!... – îl ruga, aproape plângând, cărciumarul.
– Băi, tovarăşe, eu scriu poezii ca să le public; mâine o să apară-n „Graiul Maramureşului”!... spuse hotărât Mişa.
– Nu-mi faceţi asta dom’ profesor, vă dau două sticle de vodcă, numai daţi-mi poezia şi nu-mi mai spuneţi tovarăşe!... tremura de spaimă cârciumarul.
– Bine dom’le fie şi aşa, da să ştii că ai noroc că eu-s băiat bun, că de era altul!...
– Ştiu, ştiu dom’ profesor… se bucura ca un copil cârciumarul, aducând două sticle de vodcă rusească.
A doua zi, Mişa intră, din nou, în cârciumă şi ceru o vodcă „tot pe barbă”.
– Nu ţine!.. Acu’ gata, chiar că nu-ţi mai dau pe datorie cât voi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai făcut ieri… rânji cârciumarul.
– Păi, n-o să mai fii mult – zâmbi Mişa şi începu să recite poezia:
„ Domnule tovarăş am auzit că furi,
Şi că-ţi faci o casă…”
Tăceţi, dom’ profesor, vă dau ce vreţi şi cât vreţi, numai tăceţi!... – se rugă cârciumarul, turnându-i o dublă de vodcă. Eu am crezut că dacă am rupt foia cu poezia şi am ars-o în sobă numai am de ce să mă tem.
– Până nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobă, ai de ce te teme, aşa să ştii tovarăşe!... spuse Mişa cu glas trimfător, luând paharul de vodcă de pe tejghea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu