Poem patriarhal
poezie [ ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]
2009-08-10 | |
Miroase-n sat a pâine, a vin și a iubire...
Genunchiu-mi plec, iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, și rob a ce-i frumos.
Un vers, prelins ca fumul, mi se așterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, prea pașnică pesemne,
încărunțește versul și iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot și-n poeme.
Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec, rob ție și fără umilință.
De mult cu trista-mi viață, eu nu mai fac pariuri
și voi muri-ntr-o noapte, la propria-mi dorință.
Genunchiu-mi plec, iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, și rob a ce-i frumos.
Un vers, prelins ca fumul, mi se așterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, prea pașnică pesemne,
încărunțește versul și iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot și-n poeme.
Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec, rob ție și fără umilință.
De mult cu trista-mi viață, eu nu mai fac pariuri
și voi muri-ntr-o noapte, la propria-mi dorință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu